Vis flamenco la PloieștiDr.phil. Cătălina Ene Onea 08.01.2020
Prendidos pe scena Filarmonicii „Paul Constantinescu”
V-ați întrebat deja care a fost cel mai bun lucru care vi s-a întâmplat anul acesta? Care este amintirea care vă va rămâne întipărită în minte? Momentul care stăruiește în suflet, cu potențial să devină parte din tolba cu povești pentru urmași? Sau poate o simplă „întâmplare” care v-a înseninat chipul pentru o clipă?
Mai mult decât un dans
Pentru mine, bilanțul finalului de an se compune fără doar și poate pe o partitură de saxofon, la care încă s-ar mai putea adăuga câteva note. O partitură cu note grave și altele acute, cu terțe și intervaluri încâlcite, demne de a deveni o provocare și pentru cei mai iscusiți muzicieni; o partitură scrisă nu numai pentru a face muzică, dar și poezie. De fapt, mai ales poezie. Muzică pentru poezie… O muzică din aceea care nu numai că te lasă să visezi, ci chiar îți dă aripi pentru a-ți înălța visul și mai sus, lipindu-l parcă de urechea cerului, devenită acum și ea mai atentă și chiar mai deschisă la oful tău descris în vers fluid de gând răstălmăcit. O muzică profundă care îți inundă inima și pare că nu vrea să îți mai dea drumul nicicând. O muzică dureroasă care te atinge în cel mai puternic mod posibil, însoțită de un dans fantomatic în care îți vezi parcă pictată întreaga viața – portalul către o lume de purificare. Flamenco: mai mult decât un dans, mai mult decât o muzică, o poezie a existenței, un imn închinat absolutului, un instantaneu cu chip de aripi.
Câteva secrete...
22 decembrie 2011, Madrid. Nebunie generalizată, Loteria de Crăciun urmează să își joace șansele, el Gordo, premiul cel mare, își așteaptă ca în fiecare an câștigătorii. Interesant de observat fenomenul din punct de vedere intercultural, preocuparea mea de moment însă cu totul alta, ș. a. cu ce să mă îmbrac, oare, la show-ul de flamenco din Tablao Las Carboneras, unde tocmai primisem invitație de presă pentru seara respectivă. Habar nu aveam eu pe atunci că acele două ore pe care aveam să le petrec acolo îmi vor marca traseul sufletesc al următorilor ani… Ca un adevărat corespondent internațional de presă am ajuns la local la ora stabilită, aducând cu mine o echipă bine instruită și pregătită pentru evenimentul cultural pentru care fusesem aleși, și, cu vădită curiozitate am luat loc la masa pregătită pentru noi direct în fața scenei. Misiunea noastră: să urmărim cu atenție spectacolul și să decidem cu care din artiștii din program voi face mai apoi un interviu pentru Revista Constiința. După o oră de muzică live și dans parcă din alte sfere, decizia a fost unanimă: dansatoarea aceea drăguță în rochie galbenă. Ne-a fost imediat prezentată personal de managerul localului Vanesa Coloma, madrilenă get-beget, ne-a zâmbit și ne-a îmbrățișat cu căldură; am stabilit să ne vedem pentru interviu câteva zile mai târziu. Am așteptat-o pe Vanesa tot în Las Carboneras, am avut șansa să o acompaniez în cabina de pregătire pentru spectacol și să aflu de la ea câteva din secretele artei flamenco, detalii poate pentru unii, pentru mine, însă, elemente care mi-au ghidat de atunci încoace trăirile și emoțiile la vederea unui dansator pe scena de flamenco. Interviul a fost publicat inițial în Revista Conștiința, în luna februarie 2012, trezind încă de atunci interesul multora pentru flamenco, și a fost cuprins mai apoi în cartea Intercooltural (cu o prefață de Emil Hurezeanu, editura Litera Ortodoxă, Ploiești 2018, disponibilă în librăriile Cărturești), care reunește cele mai importante materiale de corespondență culturală din 2011 și până în 2018. Lansarea cărții Intercooltural în octombrie 2018 la Ploiești, respectiv în mai 2019 la Berlin, a marcat totodată o frumoasă colaborare cu Filarmonica „Paul Constantinescu”, ceea ce mi-a deschis drumul dar și apetitul către noi visuri și planuri de factură inter-coolturale.
Un vis împlinit
În noiembrie 2018 mi-am serbat onomastica la Madrid, așa cum e deja o tradiție de când locuiam în Spania, și mi-am făcut cadou încă o dată un spectacol de flamenco – de fapt, cadoul par excellence al onomasticilor mele la Madrid.
I-am oferit cu această ocazie cartea Intercooltural, proaspăt lansată, și Vanesei, vedeta unuia din cele mai apreciate și elogiate materiale, i-am povestit cu încântare despre cât de bine a fost primit interviul nostru, cât de mulți iubitori de flamenco sunt în România, iar în această discuție, într-o clipă de bucurie și entuziasm sub amprenta catharsisului tocmai trăit, s-a înfiripat ideea… Flamenco la Ploiești? Flamenco la Ploiești! DA!
Îi datorăm acest vis împlinit lui Vlad Mateescu, cel care a recunoscut rapid în ideea unui spectacol flamenco pe scena Filarmonicii un imens potențial artistic, venind astfel și în întâmpinarea publicului prahovean dornic de spectacole inedite, din toate sferele muzicale. Vlad este cel mai tânăr și cu siguranță cel mai (ne)bun director de instituție culturală pe care l-am cunoscut vreodată, un om cu suflet de copil în haine de manager iscusit, cu o viziune artistică de multe ori avant la lettre, s-ar putea spune, care cu greu acceptă un „nu” ca răspuns. Când își dorește ceva cu adevărat, Vlad Mateescu știe să lupte cu toate resursele disponibile și nu renunță să lupte până când nu obține ceea ce și-a propus. E de ajuns numai să își dorească… Așa a adus după numai trei ani de mandat de manager Filarmonica „Paul Constantinescu” la rang de Instituție de Interes Național, așa a îmbogățit cu muzicieni de Grammy Ploiești Jazz Festival, desfășurat anul acesta sub patronajul Casei Regale, așa a ridicat Balul Filarmonicii la nivelul de eveniment cultural al anului (nu e de mirare că ajuns să fie propus de curând pentru a fi numit cetățean de onoare al municipiului Ploiești!). Așa i-am putut aduce pe scena de la Ploiești, în ciuda tuturor complicațiilor și problemelor apărute pe parcurs, și pe Vanesa, Alfonso, Yerai și Juañares, la ora actuală unii din cei mai apreciați și iubiți artiști flamenco din Spania, care pe 27 septembrie 2019, în spectacolul Prendidos au aprins scena Filarmonicii (după cum sugerează și titlul show-ului) și ne-au răpit într-o călătorie prin lumea autentică a unui flamenco de cel mai înalt nivel, mistuind minutele de pe ceas, transformându-le în clipe de veșnicie purificatoare, resimțite de public și de artiști deopotrivă.
Strop de fericire
Sala arhiplină în picioare (spectacolul s-a desfășurat cu casa închisă, sold-out cu două săptămâni înainte, Filarmonica fiind nevoită să suplimenteze numărul de locuri prin amplasarea de scaune chiar pe scenă) a umplut scena de garoafele roșii – florile tipice pentru flamenco oferite la intrare, mulțumindu-le astfel artiștilor pentru un regal de zile mari. A fost un show care a rămas fără niciun dubiu în sufletele multora, ca și în arhiva evenimentelor de cel mai înalt nivel a Filarmonicii, o instituție de bază în viața ploieștenilor secolului al XXI-lea, de o deschidere și o flexibilitate demne de remarcat și apreciat. DVD-ul cu înregistrarea spectacolului va apărea în curând și va putea fi achiziționat la Filarmonică, oferind în acest fel și suport material amintirilor de ordin emoțional, atât de puternice.
Și anul acesta de Santa Catalina (Sfânta Ecaterina, 25 noiembrie) am ajuns la Madrid și am întâlnit-o pe Vanesa. Am văzut-o dansând acum în Corral de la Morería, considerat la ora actuală „cel mai faimos tablao flamenco din lume” – care adăpostește chiar și un restaurant răsplătit de curând cu o stea Michelin –, am plâns din nou și am tresărit de bucuria purificării prin emoții din cele mai nuanțate. Am mers în compania unor prieteni spanioli care nu mai fuseseră până atunci la un spectacol flamenco. I-am prezentat Vanesei, care i-a întrebat de cum i-a văzut: „Prima oară aici? Și v-a adus o româncă, nu-i așa?” Interculturalitate la cel mai înalt nivel, însoțită de satisfacția de a putea fi parte din această lume fascinantă, împlinirea de a putea participa și eu, poate, la micul „strop de fericire” al altora.
Când lumea cade peste suflet
Am continuat întâlnirile flamenco și la Berlin, când în data de 1 decembrie am primit invitație la Rosas Negras, un spectacol al dansatoarei germane cu numele de scenă Blanca Nieves (Albă ca Zăpada) alături de cinci muzicieni (interpreți: Juan Cárdenas, Javier Castrillon; chitară: Rayko Schlee, Johannes „Josel” Ratsch; instrumente de percuție: Antonio Pumuki), gândit special ca o mostră flamenco pentru publicul german, reunind elemente de bază ale stilului. Un moment artistic garnisit cu mici încercări de experimentare care scot în evidență și potențialul de caracter fusion al genului flamenco. L-am reîntâlnit cu această ocazie și pe cântărețul Juan Cárdenas, prieten mai vechi, cândva membru al grupului Konjaleo la Berlin, cu care de asemenea am realizat un interviu pentru Revista Conștiința, în luna noiembrie 2013. I-am oferit și lui o carte Intercooltural, în care se regăsește interviul în cauză, iar ca semn de recunoștință, Juan m-a invitat să cunosc un nou tablao flamenco deschis de curând la Madrid. Firește că voi merge cu mare bucurie și voi continua să visez în ritm flamenco, sperând să nu îmi pierd niciodată capacitatea de a simți durerea ca pe o bucurie deconstruită și mereu pregătită să fie regăsită prin fiorul de catharsis trăit cu fiecare fibră a ființei mele în orele de „agonie flamenco”.
Atât tumult, atâta încordare, atâta tensiune recuperată din durerea de secole care a dat naștere flamenco-ului, și „prelucrată” în doar câteva minute prin trupul dansatorului, ca un „pocal” pregătit pentru a lăsa totul să curgă prin el spre liniște și vindecare. Nu pot să explic exact ce se întâmplă, dar de fiecare dată când asist la un spectacol autentic de flamenco, mă simt ca și cum întreaga lume ar cădea peste sufletul meu, cântând prin dans ceea ce vocea mea interioară a simțit întotdeauna, dar nu a putut vocaliza. Sufletul îmi iese din ochii plini de lacrimi și emoție, trăiesc cu adevărat, simt cu adevărat, mor cu adevărat, renasc cu adevărat în momente de deschidere maximă, o punte către transcendentul autocunoașterii… Cred că sufletul meu s-a născut flamenco!
Bucurie în fiecare zi
Da, anul meu a fost…flamenco. Și tot flamenco mi-l doresc și pe simetricul 2020. Poate doar cu puțin mai multă stabilitate, dacă se poate…
„E o transformare magică, ce te face să ajungi de la 0 la 100 în doar câteva secunde (...) e important să fii ‘sus’ (n.r. la apogeul momentului artistic) așa cum ești și ‘jos’ (n.r. în plan concret), pentru că pe scenă se văd 100% sentimentele fiecăruia, transmiți ceea ce ești. ‘Sus’ nu există durere, ‘sus’ ești un vulcan de energie și sinceritate, iar cel mai important este să faci totul din inimă. Flamenco îmi dă bucurie în fiecare zi” (Vanesa Coloma)
flamenco
aici sunt eu cu adevărat
când îmi las inima
pe scena de flamenco
de parca aș dansa chiar eu
sufletul îmi zboară din piept
și mă duce departe
departe
parcă am aripi
și mă înalț spre cer
fiorul
lacrimile
toate au sens
atât de mult sens
mă înfioară
mă înspăimântă
mă doare
mă termină
și mă începe din nou
mă produce
în cochilia blândă
de scoică de mare
renasc și mor
de plăcere
de dor
plutesc
trăiesc
iubesc
cu toată inima
cu tot dorul
cu toată ființa mea