Ateism și CredințăNicușor Nacu 06.12.2016
Introducere la situație
Manifestarea unei credințe, substanțial atașată valorilor, nu depinde de capacitatea de inhibare a voinței de a te opune la ceea ce o contrazice, ci de conștienta ei controlare în plan vizibil, demonstrând celui căruia i te adresezi că modelul critic, generând, uneori, agresivitate, variabil practicat și circumstanțiat până la absurd, poate fi stăpânit dinspre un set de valori. Una dintre valorile care generează coeziune la nivel interior este aceea a credinței într-un Absolut personal. Nu suntem specimene antrenate să ne exersăm pe teritoriul experimentelor sociale, ci ființe în mișcare continuă utilizând spațiul voinței ca singurul activator al valorilor în care credem. Chiar răspunsul la o provocare, dacă este dat în raport cu acest set de valori interioare, de la care nu abdică nici o ființă care crede în ele, sfârșește, până la urmă, într-o lecție de umanism. Această lecție este realmente vizibilă în raportul pe care-l întreține credința într-un Dumnezeu cu ateismul.
Supralicitarea rațiunii în înțelegerea realității
Indiferent de situarea lor spațial-religioasă, setul de ”dogme” reperat dinspre o lineară înțelegere personală și dinspre ceea ce civilizațional a moștenit omul post-modern - prin intermediul unui limbaj suficient lui-însuși și, de aici, lipsit de substanță critică - constituie pentru gândirea atee doar structuri funcționând la limita inferioară a cunoașterii celui care nu a reușit – potrivit acestei gândiri – să depășească stadiul unei înțelegeri banale a realității. Însă, determinarea acestei tipologii de gândire care are sentimentul, subiectiv de altfel, că va fi ajuns la un stadiu de cunoaștere pe care nu și-l justifică decât dinspre instanța propriilor sale deliberări, este o realitate problematică pentru cineva care are obișnuința să gândească pe etape, neacordând, așadar, intervențiilor sale un statut definitiv în ordinea cunoașterii.
Refuzul semnalelor conștiinței
Să începem, mai întâi, cu o lămurire la o situare ea însăși problematică prin nonșalanța cu care este rostită. Cel puțin în spațiul religios creștin, ideea nu este aceea că Dumnezeu l-ar condamna pe ateu din cauza ”necredinței” sale. Pentru registrul creștin care aplică obiectiv principiile sale întemeietoare, Dumnezeu nu obligă pe nimeni să creadă expres în existența Lui. Dumnezeu propune omului un drum spre un tip cunoaștere care, odată obținută, duce în mod natural spre El. Condamnarea o pronunță, de altfel, conștiința morală, ca prima instanță judecătoare și cea mai importantă. De altfel, în creștinism, rolul ei acuzator este primordial, deoarece ea este semnul Prezenței care orientează și impulsionează întru cunoaștere sensurile spirituale din spațiul minții. În raport cu această perspectivă, ateul înaintează obsedant pe teritoriul ”dovezilor” legate de inexistența lui Dumnezeu, scăpându-i din vedere faptul că, preocupat exclusiv de adunarea ”probelor” capabile să invalideze orice argument pro existență, se îndepărtează de teritoriul propriei sale conștiințe, care-i transmite flashuri interogative și orientative, pe care el le interpretează ca slăbiciuni de ordin existențial. Și atunci, el activează un spectru de intervenție și analiză dirijat continuu doar dinspre voința de a demonstra ceea ce deja va fi devenit convingere, indiferent de calitatea conținutului ei. Afirmațiile sale devin problematice numai atunci când iau forma acestei convingeri care refuză, dinspre o direcționare continuu ținută personal ca logică impecabilă, orice altă intervenție posibilă, chiar în ciuda unor situații care cheamă la interogații. Spre deosebire de credinciosul bazic, ateul bazic nu cunoaște umbra îndoielii.
Interogări interioare
Celui care crede i se poate întâmpla să experimenteze lungi momente de solitudine și reflecții dubitative legate de conținutul credinței sale. Aceasta este marea lui provocare! De a se ține pe linia de plutire o viață întreagă, între angoasa generată de propriile sale dubii și o inexplicabilă certitudine, distinctă de spațiul rațiunii supusă judecății comune, care-i solicită continuu registrul existențial coordonat de credința pe care o afirmă.
Certitudini întemeiate pe raționamente problematice
Or, aici este diferența de perspectivă: ateul nu cunoaște îndoiala angoasantă legată de opinii care-i construiesc convingerile. El își propune să le întărească, să le verifice cu opinii care coincid cu ceea ce a decis că este just și, în principiu, logic. Însă, ”opinia” lui riscă să se transforme în decizie problematică, pentru că nu a supus-o niciodată la proba îndoielii (à l’épreuve du doute). El cunoaște doar certitudinea, care, aplicată la obiectul său de investigație, în treacă fie spus, nu are nimic de-a face cu domeniul raționalității. Ea, ca intuiție vag fundamentată, se leagă, de fapt, doar de marele ego al convingerii că rațiunea lui este capabilă să înțeleagă funcționarea realității. De aceea, devine sclav, oarecum, al expresiilor centrate pe raționamente care vin în întâmpinarea unor intuiții trăite drept convingeri, dorindu-se voluntar cartezian, pentru a sprijini și ritma sub forma adevărului, printr-o ”presupusă științificitate logică”, afirmații care dobândesc iz de religiozitate fundamentalistă. Altfel spus, raționamentul lui este supus unei subliminale decizii de ordin personal, și anume, aceea de a nu-și pune sub semnul dubitativului propriile argumente. El uită de fapt, că demersul științific coerent (pe care îl asimilează, aproape inconștient, scientismului) presupune chiar analiza conceptelor cu care se operează în registrul argumentării. Or, lui îi lipsește această rigoare, pe care crede, de altfel, că o practică. Condamnând lipsa de întemeiere și rigoare a celui care crede, afirmând despre acesta că se sprijină pe registrele bazice ale unei gândiri lipsită de întemeiere reflexivă, el vine în întâmpinarea celui pe care-l condamnă, prin chiar propriul lui refuz de interogare ”științifică” a unor opțiuni reflexive personale trăite sub semnul certitudinii.
Diferențe de perspectivă esențiale
De aici, diferența dintre el și credincios este din ce în ce mai vizibilă: credinciosul trăiește cu sentimentul mereu construibil al apropierii de ținta sa care este Dumnezeu, în timp ce ateul, legat constant la o convingere anterioară, pusă sub semnul unui problematic rațional care-i susține procesul reflexiv, va continua să se îndepărteze de orice îndoială că raționamentele sale pot fi îndoielnice calitativ. Paradoxal, apropierea dubitativă și constantă a credinciosului de Dumnezeu, este direct proporțională cu îndepărtarea continuu și completiv voit rațională a ateului de Dumnezeu. Critica pe care o receptează atitudinea ateului vine chiar dinspre această aroganță interioară de a crede că drumul argumentelor sale este și drumul spre adevăr. Or, acest adevăr construit ca un edificiu inexpugnabil, este locuit de convingerea că fiecare raționament este, deja, în el însuși un adevăr în care nu poți să nu crezi. Într-un fel, ateul este un tip fundamentalist în esență, deoarece pe acest adevăr personal în care el crede nu se calchiază decât ”adevăruri” identice acestuia. De aceea, el are și această nevoie acută de a găsi argumente ”științifice” în zona celor care-i pot justifica demersul.
Problema ateismului vine, însă, și dinspre faptul că spațiul conștiinței atee, receptând intuiții nefavorabile raționamentelor care-i construiesc demersul, nu mai permite să locuiască și altor seturi de valori de ordin rațional, altele decât cele cărora el le-a acordat deja credit. Se poate întâmpla, în acest sens, ca această conștiință, saturată doar de propriile sale raționamente, să trăiască – folosindu-se de autoritatea argumentelor care se auto-susțin prin relație de vecinătate – într-o lume de o aroganță care face frică oricărui credincios obișnuit să-și interogheze nivelul de credință.
Să observăm că cel care crede în Dumnezeu, trăiește într-o lume de intuiții interioare fondate pe admiterea unei întemeieri dincolo de rațiune. Însă, aceste situări, percepute ca certitudini de ordin spiritual, sunt ele însele acompaniate de interogații care-l determină, deseori, să reia de la capăt șirul sensurilor care-i indică ideea că Dumnezeu există. Poate că din această cauză se simte atât de des departe de El! El trăiește într-un registru de acumulări interioare, gata să accepte chiar și chestiuni legate de invaliditatea logică a credinței pe care o mărturisește, în timp ce ateul va continua doar drumul de întărire a propriilor sale argumente. Ateul are certitudini construite de convingeri pe care le-a validat deja în forul lui interior. Acestor certitudini - multe, poate, discutabile, cărora însă le acordă un statut desăvârșit - ateul le adaugă altele.