Cu privirea spre cele înalteFizician dr. Sabina Ene 24.04.2019
”Apropierea de natură, de frumuseţe, de creaţia lui Dumnezeu, nu se poate face decât prin iubire.”
De câteva zile un buchet magnific de ghiocei, într-un pahar transparent cu apă, pus pe masa mea de lucru, îmi mângâie privirile şi mă însoţeşte la scris, printre amintiri. Şi ghioceii noştri din grădină şi-au scos capetele albe, cuvioase, îndreptate spre pământ, de unde îşi extrag energia şi capătă îndrăzneala de a lupta în continuare cu vânturile reci şi ninsorile iernii.
Zăpada mieilor
De câte ori mă întâmpină ghioceii din grădină, când ies la plimbare,simt că îmi transmit şi mie temeritatea şi fervoarea lor în lupta cu frigul iernii, în aşpteptarea primăverii.
Uneori ninge peste ghiocei, atunci când ne pregătim de sosirea primăverii, aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani; ori în februarie, ori în martie sau aprilie, zăpada se întoarce şi insistă şi iarna mai viscoleşte încă un timp. A doua zi însă, vine o zi superbă: senin, soare, pictură alb –albastru, seninul şi norii. Totul “spre suirea privirii la cele înalte”.
Aproape că nu pot spune cât de mult îmi plac ghioceii, care apar în zăpadă ca zâmbetele pe obrazul unui copil, iluminându-i faţa, iar nouă iluminându-ne sufletele. Ghioceii, acest legământ al întoarcerii primăverii. Sau, se poate spune, acest testament al iernii, dar un testament parţial, pentru că iarna se poate prelungi şi dincolo de zilele babei şi dincolo de zăpada mieilor; lucruri constatate într-o viaţă, în care am aflat, atât prin trăire cât şi prin lectură, că apropierea de natură, de frumuseţe, cu alte cuvinte, de creaţia lui Dumnezeu, nu se poate face decât prin iubire.
Lângă ochiul deschis spre cer
Memoria, “sora noastră”, atât de onestă uneori, iar alte ori aproape infidelă, ne încarcă mereu cu amintiri; îmi amintesc de Crăciunul trecut, petrecut la Berlin, în acea perioadă de timp binecuvântată, în acele zile sacre, în care se deschide cerul, comunicarea dintre cer şi pământ făcându-se la energie maximă, la rezonanţă. În amintire, lângă ochiul deschis spre cer al Parlamentului german, lângă acea cupolă de sticlă feeric iluminată în atmosfera de basm a Crăciunului, privirile noastre erau direcţionate spre înălţime, pentru o deschidere a salutului omenesc spre cer, spre atmosfera de sărbătoare de atunci, care umplea spaţiul dintre pământ şi cer, precum cea din zilele pascale, care întotdeauna se aşterne şi în sufletele noastre.
Duhul, partea și întregul
Totul este creația lui Dumnezeu, care conține Duhul întreg, ”Duhul care dă viață rațiunii, îi dă frumusete, îi dă forță, sufletul omului poartă haric pecetea, chipul lui Dumnezeu cel necuprins...La cunoașterea adevărului lucrurilor, care se oglindește în fiecare făptură din Creație, contribuie atât religia cât și știința” (Părintele Galeriu). Conform viziunii holiste de azi, în orice formă de existență se oglindește întregul. După cum scria Ştefan Odobleja în Psihologia consonantistă şi cibernetica: „Fiecare știintă este o parte a unui tot care este Știinţa în general. Progresul unei ştiinţe determină progresul celorlalte ştiinţe şi invers. Cele mai miraculoase descoperiri ale ştiinţei pure şi ale tehnicii nu sunt, adesea, decât generalizări, analogii, translaţii, comparaţii, imitaţii, apropieri, împrumuturi, adaptări la un domeniu oarecare al ideilor şi procedeelor unui alt domeniu”. În cadrul cunoaşterii, în seria celorlalte discipline ale naturii, fizica ar reprezenta în asociere cu matematica, “fundamentul conceptual al piramidei tuturor disciplinelor ştiinţifice.” ( acad. Basarab Nicolescu)
Putem spune că, dacă legile juridice nu au efect retroactiv, legile ştiinţei au efect retroactiv; cu alte cuvinte, ”linia de univers a ştiinţei cere confruntarea contemporaneităţii cu retrospectiva istorică” (Kuzneţov)
Știința, religia, filosofia sunt domenii care se perfecționează reciproc şi, împreună, sunt capabile să ne convingă că în lume există un sens creativ.
”Sus să avem inimile!” (fragment din Liturghia ortodoxă)