„Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu!” (Psalmul 45, 10)

Cunoaşterea şi sentimentul religiosSabina Ene 16.02.2017

„Ştiinţa începe să părăsească teoria hazardului şi să bată la porţile Raţiunii transcendente.” ( J. Guitton)

În cadrul cunoașterii, știința și religia sunt unite în descoperirea adevărului, ca doi plămâni prin care un organism sănătos respiră.

La porţile transcendentului

Descoperirile din fizica cuantică au dat “un punct de sprijin ştiinţific pentru concepţiile religioase”, după  cum scria J. Guitton în volumul Dumnezeu şi ştiinţa: Legătura noastră cu realul se face prin categorii cuantice care transcend  timpul şi spaţiul obişnuit. Mecanica cuantică dă o interpretare microscopică formelor macroscopice de materie, substanţă şi câmp. Ştiinţa, după ce a reuşit să pătrundă mai adânc în taina universului, “începe să părăsească teoria hazardului şi a necesităţii pentru a deschide porţile Raţiunii transcendente.”( J. Guitton)  Explorările ştiinţifice duc la înţelegerea “ordinii raţionale cu care Dumnezeu a înzestrat universul Său. Felul în care trăim frumuseţea este împărtăşirea bucuriei Sale în creaţie”(J. Polkinghorne)

Omul, coroana Creaţiei

Părintele Stăniloae afirma că omul zidit ca o finalitate a Creaţiei, a Logosului prin care toate s-au făcut, ”poartă în sine solidar şi constructiv fiinţa celorlalte făpturi, ca pe o zestre. Trupul e raţionalitate legată  de raţionalitatea lumii văzute, iar dacă sufletul nostru raţional n-ar fi în trupul raţional constituit, legat de lumea raţional organizată, sufletul nu s-ar putea ridica prin gândire la Dumnezeu”.

De asemenea, Părintele Galeriu, continuând ideea, scria în Psihanaliza şi dreapta credinţă a bisericii: “Crearea omului apare ca o noutate absolută, ca un eveniment al acelui moment al suflării de viaţă, al suflării Duhului Sfant. În spiritul tradiţiei răsăritene, împărtăşirea din lumina necreată, nemuritoare, oferită şi acceptată liber, îi pregătea omului, ca o arvună, pregustarea Învierii care se va desăvârşi în a opta zi a Creaţiei” .

La Judecata de Apoi

Suntem oaspeţii lui Dumnezeu în această lume şi îi mulţumim pentru darul vieţii pe care ni l-a dat, în care dragostea e sentimentul care ia chipul milosteniei drept faptă, care ne face să semănăm cel mai mult cu divinitatea.

În lumea noastră secularizată de astăzi, creștinul are nevoie de milă și iubire față de  aproapele, de filantropie. La Judecata de Apoi suntem judecaţi după binele pe care l-am făcut sau pe care puteam să-l facem şi nu l-am făcut!  Deci, să  avem grijă în acest sens, înţelegând jertfa Mântuitorului, aşa cum a accentuat metaforic Sfânta Ecaterina din Sienna: “Nu piroanele L-au ţinut pe Hristos pe cruce, ci dragostea Sa de oameni.”

Ştiinţa conduce spre credinţă!

Întrebat fiind pentru ce se roagă oamenii de știintă, Albert Einstein, autorul Teoriei Relativității, a răspuns: ”Oamenii de ştiinţă cred că orice fenomen, incluzând acţiunile omului, se datorează legilor naturii. De aceea, un om de ştiinţă nu poate înclina să creadă că evenimentele pot fi influenţate prin rugăciune, adică prin manifestarea supranaturală a unei dorinţe. Dar cunoştinţele noastre despre aceste forţe sunt imperfecte şi convingerea că există un spirit atotputernic este un act de credinţă. Această convingere este răspândită în toată lumea, în ciuda descoperirilor recente făcute de oamenii de ştiinţă. De asemenea, oricine este implicat în mod serios într-o activitate ştiinţifică se convinge că există un spirit în toate legile universului, unul care este net superior celui uman. În acest fel, ştiinţa conduce către un sentiment religios special, dar care este total diferit de religiozitatea unei persoane naive.”

Dialogul dintre știință și religie a dus la o nouă abordare a semnificațiilor teoriilor. Cunoașterea prin știință și cunoașterea prin credință apar amândouă “înnobilate prin aceea că amândouă vin de la Dumnezeu“ (Părintele Galeriu).

Suntem oaspeţii lui Dumnezeu în această lume şi îi mulţumim pentru darul vieţii pe care ni l-a dat, în care dragostea e sentimentul care ia chipul milosteniei drept faptă, care ne face să semănăm cel mai mult cu divinitatea.

Sfânta Ecaterina din Sienna (1347-1380): “Nu piroanele L-au ţinut pe Hristos pe cruce, ci dragostea Sa de oameni.”

De același autor