Dinamica neînvinsă a vieţiiFizician dr. Sabina Ene 01.06.2016
Există un principiu unitar care stă la baza universului, cu „tendinţele ordonatoare care sunt responsabile pentru ordinea vizibilă a lumii, pentru legile naturii, pentru naşterea vieţii, şi care sunt active şi în formarea sufletului omenesc şi în interiorul lui.
Ele permit reprezentărilor să corespundă lucrurilor şi duc la posibilitatea structurării noţiunilor.”
Fundamentele
Aceasta teză a lui Malebranche stabileşte că acele tendinţe ordonatoare sunt responsabile pentru structuri existente cu adevărat, care par să se despartă în ceva obiectiv, respectiv lucrul, şi ceva subiectiv, respectiv reprezentarea, doar atunci când le privim din punctul nostru omenesc de vedere, când ele sunt fixate într-o reţea de gânduri. Şi limba este, de asemenea, o reţea întinsă între oameni, în care, într-un anumit sens, gândirea noastră şi posibilităţile noastre de cunoaştere sunt prinse împreună. Gramaticile diverselor limbi sunt foarte diferite şi e posibil ca diferenţele în gramatică să ducă şi la diferenţe în logică, însă legat de acest aspect, fizicianul Niels Bohr ne atrage atenţia: „Pot exista diferite forme ale gândirii şi ale vorbirii, aşa cum există diferite rase sau diferite specii de organisme, dar, după cum toate aceste organisme sunt construite conform aceloraşi legi ale naturii, ba chiar cu aproape aceleaşi structuri chimice, tot astfel, la baza diferitelor posibilităţi ale logicii trebuie să stea anumite forme fundamentale, care nu sunt create de oameni şi care, complet independent de noi, fac parte din realitate.” (Niels Bohr în dialog cu Werner Heisenberg, în cartea Partea şi întregul - discuţii în jurul fizicii atomice).
Vederea Celui Nevăzut
Și precum credința formează omul lăuntric, omul credincios, a cărui privire este îndreptată spre „dinamica neînvinsă a vieții” (Mitropolitul A. Bloom), tot așa speranța că viața poate fi veșnică are darul de a ne conduce spre acea predispoziție către contemplare, ce aparține fiecărui creștin. Conform lui Bloom, cuvântul contemplare, în sensul său strict, ascetico-mistic, se referă la contemplarea de către om a lui Dumnezeu. Însuși cuvântul teorie în greacă înseamnă anume contemplarea lui Dumnezeu; în sens larg însă putem înțelege această contemplare ca o vedere și a lui Dumnezeu, și a căilor Sale, și a devenirii făpturii Sale. În ceea ce priveşte actul de contemplare este însă important să ţinem cont că aceasta presupune o anumită predispoziție a spiritului: capacitatea de a asculta, capacitatea de a vedea și capacitatea de a tăcea. La nivel de rugăciune, „starea preventivă a contemplării e tăcerea, iar la cel al practicii – capacitatea de a scruta și a pătrunde. În sens strict, contemplarea se referă la Dumnezeu și are loc în rugăciunea profundă, când Dumnezeu o dăruiește, în stările în care prezența Lui e atât de covârșitoare încât toate celelalte dispar din conștiință.”
Nostalgiile lui Dumnezeu
Marii artişti mărturisesc că lucrul lor creativ îi urcă în unele momente de inspiraţie într-o stare specială, contemplatoare, drept pentru care mulţi sunt convinşi că arta poate schimba lumea. Mark Rothko este unul din marii artiştii ale cărui tablouri (pânze uriaşe cu dungi de culori contrastante sau altele, pictate mai târziu, în care fostele dungi devin coloane, care parcă poartă întreaga istorie a lumii, întreg tragismul ei) au o prezenţă magnetică uluitoare, în care culorile ne conduc la emoţiile umane de bază (de exemplu extazul sau tragicul). Ceea ce a reuşit Brâncuşi în sculptură, surprinzând esenţa lucrurilor, a reuşit Rothko în pictură. El spunea că tablourile sale trăiesc prin cei din jur, se extind în ochii privitorului: „cei care plâng în faţa tablourilor mele au aceeaşi experienţă religioasă pe care am avut-o eu pictându-le”. Şi aşa cum pentru Rothko tablourile nu reprezintă „clipa de acum, ci clipa veşniciei, a eternităţii”, pentru Dostoievski „arta e nostalgia lui Dumnezeu, este dorul de Dumnezeu”. Referindu-se la eternitate, Jaspers scria ca ea nu este „nici durată fără sfârşit, nici absenţă a timpului. Ea poate fi atinsă şi printr-o ruptură a timpului, care conferă clipei existenţiale greutatea sa absolută. Ea nu se situează în lumea de dincolo şi nu este străină istoriei. Eternitatea este, în timp, ceea ce transcende timpul. Jaspers o numeşte în unele locuri transcendenţă, iar în altele, Dumnezeu.” (Jeanne Hersch)
Vedem, aşadar că universul este constituit atât din lucruri vizibile cât şi din lucruri invizibile, care au între ele relaţii clare sau pline de mister. Iar Apostolul ne spune că „prin unele [cele vizibile] suntem conduşi la cunoaşterea celorlalte [celor invizibile]”.