DualismFizician dr. Sabina Ene 24.09.2021
“Să nu suferi înseamnă să înveți să suferi.” (Cesare Pavese)
Viaţa e mereu plină de surprize și rememorarea faptelor trăite, la fel. Mathias Enard scria că memoria e un lucru straniu. Și înțeleg bine stranietatea memoriei, care ne obligă uneori să navigăm printre amintiri, putem spune, ca între Scila si Caribda, amândouă amenințătoare, dar care ne scot, de cele mai multe ori, la limanul frumuseții și ne fac să credem că alergăm pe “pajiștea Duhului” …
Timpul care nu îmbătrânește
Chiar și în amintire, bucuria întâlnirii cu oameni, cu locuri și spații căutate, așa cum spunea Papa Francisc în timpul vizitei în țara noastră, “trebuie cultivată și după despărțire, te hrănești din energia bucuriei întâlnirii; trebuie făcută cateheza întâlnirii, care nu înseamnă numai partea religioasă explicată, ci și amintirea unui fapt trăit”…În această amintire căutăm eticheta energetică a maturităţii sufletului de-a lungul timpului, raportul dintre deschiderea radiantă și pasională a sufletului și rezistența inimii, care duce la pasiunea pentru libertate, la paradoxul libertății – libertate atât de extremă, încât se întinde chiar și dincolo de viața celuilalt (M. Enard)
Încercăm să regăsim un timp care să nu ne îmbătrânească, ci doar să ne îmbogățească, să ne transforme spiritual. Să nu îmbătrânești înseamnă să înveți să îmbătrânești, cum spunea Pavese, referindu-se la suferință: “Să nu suferi înseamnă să înveți să suferi.”
Amintirile sunt vise în care ne pierdem și ne regăsim, în care probăm, ca pe niște haine, identități diferite, dorite uneori.
Din nou pe calea luminii
Și mă gândesc la timpul meu subiectiv, care are ca măsură nu ani, ci perioade mai mari cuprinse între evenimente existențiale, cum ar fi împlinirile, bucuriile, rugăciunile, împărtășirea cu sfintele taine:
sângele se transformă în vin
vinul se transformă în apă
atunci când noi ne diluăm viața
până la a-i pierde sensul, până la întâlnirea vidului
și numai întâlnirea cu sfintele taine ne readuce pe calea luminii
de la apă la vin
de la vin la sânge
de la pâine la trup
de la șarpe la pește
de la piatră la pâine
de la eva la doamna stăpâna maria
de la adam la hristos
de la ce-ar fi putut fi
la minunea a ceea ce a fost învierea (Golgota, 2005)
De la rugăciune la știință
Și care ne ajută când trecem de la rugăciune (”paradoxală, dialog și reculegere în același timp ”) la știință.
Științele naturii (fizica, chimia, biologia) au la bază teoria atomică. Această teorie, elaborată de Niels Bohr, reprezintă atomul - bazându-se pe experimentele decisive ale lui Rutherford - drept un sistem planetar în miniatură, în al cărui centru se află nucleul atomic ce conține aproape întreaga masă a atomului și e înconjurat de electroni, asemenea planetelor. Pentru a explica stabilitatea ”ciudată” a materiei față de acțiunile din exterior, traiectoriile electronilor trebuie să fie determinate de condiții suplimentare, numite condiții de cuantificare (numele vine de la celebra lucrare a lui Planck din 1900). Iar aceste condiții aduc în fizica atomică “acel ciudat element de mistică a numerelor”. Anumite mărimi calculate pornind de la traiectorie trebuie sa fie multiplii întregi ai unei unități de bază, mai precis cuanta de acțiune a lui Planck, ceea ce amintește de observațiile vechilor pitagoreici, conform cărora două corzi oscilante sună în mod armonic atunci când, la tensiune egală, lungimile lor se află într-un raport de numere întregi. În problema emisiei luminii de către atom, electronul emițător trebuie să facă un salt de pe o traiectorie cuantică pe alta, iar energia eliberată prin acest salt se regăsește ca pachet, numit cuanta de lumină, în radiația emisă.
Această prezentare a fizicii atomice a fost făcută de Werner Heisenberg în cartea sa intitulată Partea și întregul. El este cel care a întregit teoria atomică cuantică cu relațiile de nedeterminare, care îi poartă numele: produsul nedeterminărilor pentru poziție și cantitate de mișcare (adică produsul dintre masă și viteză) nu poate fi mai mic decât constanta de acțiune a lui Planck.
Fizica cuantică a “fertilizat reflecția filosofică” asupra științei, dialogul dintre știință și religie, a făcut posibilă o nouă abordare a discuției asupra semnificațiilor teoriilor fizice actuale.