„Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu!” (Psalmul 45, 10)

Libertatea credinţei Sabina Ene 01.02.2017

Intrând prin dreptunghiul ferestrei, lumina asfinţitului înroşeşte totul în jur, invitându-ne parcă să privim spectacolul naturii. Soarele roşu, rotund, fără raze dispare încet, alunecând în spatele munţilor şi lăsând în urmă o lumină ireală, ca-n tablourile religioase, în care pătrundem ca-ntr-o catedrală şi, în care, alături de vocile omeneşti, parcă se aud şi coruri de îngeri.

„Ochiul necredinciosului”, spunea Sfântul Nectarie din Eghina, nu află „nimic altceva în Creaţie decât natura care lucrează. Chipul strălucitor al Ziditorului divin şi frumuseţea nemăsurată a acestui chip îi rămân ascunse şi necercetate. Mintea nu i se poate ridica deasupra lumii văzute şi nu poate trece dincolo de hotarele lumii sensibile”. Plecând de la comentariul Sfântului Nectarie despre „ochiul credinciosului şi al necredinciosului”, Preotul Constantin Necula adaugă următoarele, accentuând bucuria pe care o încearcă credinciosul: „Cuprins de vederea frumuseţilor celor naturale, sufletul credinciosului creşte în a vedea pe cele supranaturale, bucurându-se să citească printre rânduri cartea naturii.”

Acest lucru e valabil, deoarece credinciosul are conştiinţa „cunoaşterii lui Dumnezeu în condiţiile concrete ale existenţei” şi, de asemenea, are conştiinţa că „în jurul fiecărui om e concentrată întreaga existenţă creată şi necreată, văzută şi nevăzută” (Pr. D. Stăniloae- Elemente de antropologie ortodoxă). Părintele Stăniloae a arătat o a treia cale de cunoaştere a lui Dumnezeu, legată de cea naturală şi cea supranaturală, indicând cunoaşterea în condiţiile concrete ale existenţei, ceea ce Sfântul Nectarie intuise, arătând „nevoia oglindirii în creaţie a esenţelor pure a vieţii celei noi în Hristos. De aici trăsătura aceasta care vindecă dramele noastre cele dinăuntru”.

În raport cu natura, omul are tendinţa de a potoli ritmurile acesteia, după legea logaritmică, aşa cum arată academicianul Solomon Marcus, plecând de la legea Weber-Fechner, după care la excitaţii care se succed în progresie geometrică se asociază senzaţii care se succed în progresie aritmetică (cu alte cuvinte, senzaţia e logaritmul excitaţiei).

De asemenea, creaţia artistului autentic, inspirat divin şi bucurându-se de libertatea Duhului Sfânt, sugerează ceea ce se află în spatele naturii, dincolo de lumea văzută, respectând totodată misterul, taina chipului Creatorului.

„La ceea ce este mai general şi deci, mai vag în natură, poate ajunge culoarea, care e o vibraţie ca şi muzica”, spunea marele pictor Gauguin. Culorile trebuie armonizate, „există o ştiinţă a armoniei”, care se aplică în artă, ca şi în poezie: „o pictura parfumată cu vibrări de violet”(G. Bacovia). Paradoxal, despre picturile lui Gauguin, se spunea la vremea aceea că au „atâta mister în atâta strălucire”. Tot asfel înţelegea misterul şi Lucian Blaga în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii: „Lumina altora ucide vraja ..., /dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Folosind forţa interioară a culorii, şi Gauguin căuta mai mult sugestia decât descrierea. Se poate spune cu certitudine că fără el nu poate fi concepută arta modernă şi postmodernă.

Soarele roşu, rotund, fără raze dispare încet, alunecând în spatele munţilor şi lăsând în urmă o lumină ireală

Ca un demn continuator al lui Gauguin, Magritte picta Golconde în anul 1953, când lipsa gravitaţiei (imponderabilitatea) era considerată ireală. Astăzi, oricine e familiarizat cu imaginea cosmonauţilor care plutesc în spaţiu, dar tabloul lui Magritte e la fel de impresionant: oameni cu pălării, privind în direcţii diferite, care sunt pe punctul de a cădea, dar care se cred imobili, prezentaţi asemenea ploii, în care în loc de picături sunt siluete umane. Magritte a izbutit să ilustreze, cu o forţă artistică extraordinară, o noţiune esenţială: punctele de vedere ale diverşilor observatori sunt diferite, oricare ar fi mişcarea lor. Adică esenţa Teoriei relativităţii generalizate a lui Einstein, în care cea mai mare noutate pe care o aducea (în anul 1915, când a fost publicată), era faptul că spaţiul acţionează întotdeauna asupra obiectelor care îl ocupă şi că este modificat de acestea.

Einstein propunea o altă modalitate de interpretare a căderii corpurilor: forţa de atracţie a lui Newton era înlocuită de o modificare a spaţiului în jurul corpurilor. Cele două rezultate sunt echivalente, în sensul că duc la acelaşi rezultat: orice corp cade pe pământ cu o mişcare uniform accelerată (acceleraţia gravitaţională g=9,81m/s2). Concepţia lui Einstein permite înţelegerea motivului pentru care toate corpurile “cad” cu aceeaşi mişcare pe suprafaţa pământului: ele suportă aceeaşi deformare a spaţiului. Altfel spus, toate corpurile care “cad” pe pământ “cad” la fel, aşa cum constatase Galileo Galilei, cu trei secole în urmă.

Teoria relativităţii, elaborată de Einstein, a fost considerată prea îndrăzneaţă de membrii comitetului care acordau Premiul Nobel în anul 1922, prin urmare Einstein a primit în acel an premiul, nu pentru Teoria relativităţii, ci “pentru rezultatele obţinute asupra efectului fotoelectric”, care se presupunea că are aplicaţii industriale.

Cu toate că multă vreme Teoria relativităţii a fost considerată de „neînţeles în afara autorului ei şi a câtorva fizicieni, în zilele noastre, ea a fost predată în mod curent la sfârşitul studiilor, deşi e vorba de aceeaşi teorie” (Francoise Balibar), deoarece previziunile sale au fost confirmate, iar efectul lor s-a făcut simţit în toate domeniile ştiinţei moderne.

Einstein a înţeles, în cadrul cercetării sale de o viaţă, după cum singur mărturisea, că „la baza fiecărui travaliu ştiinţific cât de cât elaborat stă în mod sigur convingerea - înrudită cu sentimentul religios - că lumea este raţională, sau cel puţin inteligibilă. Această convingere este forma în care eu mi-l imaginez pe Dumnezeu.”

De același autor