În Liturghie trăim, cu anticipaţie, ziua a opta, ziua Învierii” (Dumitru Stăniloae).

Ora veşnicăSabina Ene 18.10.2016

“În Liturghie trăim, cu anticipaţie, ziua a opta, ziua Învierii” (Dumitru Stăniloae).

În toamnă, anotimpul prin excelenţă al nostalgiei, simţim că devenim capabili să auzim cum tainic curge lumina lângă castanele de culoarea ochilor din icoane și poezia se prăvălește peste  gânduri, ca ploaia cu franjurii strălucitori din cerul înalt, pe care parcă-l auzim apropiindu-se și... începe rugăciunea de seară.

„Învredniceşte-ne, Doamne, să te numim Tată!”

Adevărata  rugăciune „nu e posibilă fără starea de  umilință  a celui ce se roagă. Dumnezeu este într-adevăr Tatăl nostru, al tuturor, dar ar fi o mare nerușinare  din partea noastră să-L numim astfel, atâta vreme cât noi  nu ne purtăm ca fii ai Săi, ci mai degrabă, ca niște străini. Dacă  însă  avem conștiința înstrăinării noastre şi dorim să ni-L apropiem ca pe un Părinte, e necesar să ne asumăm umilința Fiului Risipitor: Tată, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Dacă fiul, totuși,  Îl numește pe părintele său „tată” o face tocmai pentru că se simte nevrednic de a-I fi odraslă. Iată rațiunea pentru care noi Îl rugăm pe Dumnezeu ca prin bunătatea Sa, să ne facă vrednici de a I ne adresa ca unui Părinte.” (Părintele Bartolomeu Anania - Cartea deschisă a Împărăției)

Așadar, în duhul acestei umilințe, (a se vedea și silueta feminină așezată în genunchi în sculptura  Rugăciune a lui Brâncuşi, chintesență a reprezentării unei umilințe creștine demne în ascultare), să rostim Tatăl nostru- Rugăciunea Domnească, care ne este dată de Însuși Domnul Iisus Hristos.

Timpul poate fi abolit, depăşit, transfigurat!

Să ascultăm acest îndemn,  de a sta cu fața către Dumnezeu și a îndrăzni să ne rugăm Lui, ba, chiar mai mult, odată transmisă rugăciunea, să avem certitudinea împlinirii ei!

De nicăieri nu plecăm de tot!

De aceea, omul trebuie să urce continuu pe verticala către  Dumnezeu, să se înduhovnicească, înțelegând spusele Sfântului Pavel, I Corinteni:  “Cel căruia  i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă” și, chiar mai mult, să înțeleagă ceea ce spunea Sfântul Isaac Sirul: „Încă n-a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu”.

Bucuria întâlnirilor în familie, o bucurie atât de intensă, care ne este dată de harul divin, ne hrăneşte sufletul şi mult timp după despărţire, ca un ecou al întâlnirilor, în sensul în care spunea  Părintele Teofil:  „De nicăieri de unde am fost vreodată, nu plecăm de tot. Ducem cu noi tot ce ne-a fost  spre bucurie. Ducem pe oameni în sufletul nostru. Așa-i făcut sufletul omenesc, să cuprindă în el și să nu se mai poată despărți de cei pe care-i cuprinde. Mergem cu ei cu tot și rămânem și după ce plecăm. Și toate acestea sunt cu putință pentru că suntem în atmosfera de  iubire pe care o avem realizată prin credința noastră, credința noastră care-i lucrătoare de iubire.”

Timpul iertării

Dar lumea ”nu ne poate da pacea lăuntrică, ci numai Dumnezeu”, cum scrie Părintele Tadei, Starețul Mânăstirii  Votovnița,  în cartea intitulată Cum îți sunt gândurile așa îți este viața:  ”Dacă ne-am supărat cu cineva - părinți, frați, aproapele nostru -, să iertăm din inimă și, atunci, când vom fi iertat din inimă, Domnul o va ști. Nu trebuie să iertăm numai prin cuvinte, căci este doar  ceva părelnic. Domnul vrea să iertăm oricărui suflet din inimă - și, atunci, sufletul acela  o va simți. Nu este nevoie să-i spunem nici un cuvânt, el va simți că l-am iertat cu adevărat.”   Trebuie să iertăm ori de câte ori este nevoie, nu există un  timp anume  al iertării.

Avem la îndemână veşnicia!

Creştinul ortodox are cu timpul o relaţie specială, privilegiată.  Categorii temporale, cum ar fi: ora 25, ora veşnică , ziua a opta, au valoare de simbol al demnităţii teologale a omului. Părintele Stăniloe a dat  semnificaţia  zilei a opta,  la Sfânta Liturghie, prin comuniunea  dintre  pământ şi cer: “O pregustare a vieţii veşnice o simţim în biserică  la Sfânta  Liturghie.  Liturghia e un fel de trăire a cerului pe pământ... Trăim ziua a opta, ziua Învierii, cu anticipaţie. De aici a luat ştiinţa semnul infinit, care este un opt întors. Asta înseamnă  infinitul lumii... Nu mai suntem ameninţaţi de moarte, timpul este depăşit.”

Iar Părintele Virgil Gheorghiu, a cărei creaţie  este cuprinsă  între două puncte de reper, ora 25 şi ora veşnică, a accentuat că timpul şi spaţiul  pot fi transfigurate în biserici, în care creştinii ortodocşi sunt iniţiaţi în experienţa întemeitoare a orei veşnice: ora 25 este ora apocalipsei sumbre în care sfârşeşte istoria, ora “când nici Mesia Însuşi  dacă  ar veni  n-ar mai putea schimba nimic”, iar  ora veşnică este  ora metaistorică a liturghiei ortodoxe, a comuniunii fireşti cu Dumnezeu.

Paşii lui Dumnezeu prin istorie

În  fizica modernă timpul  nu este absolut, liniar, uniform, ca în fizica newtoniană. Timpul este relativ. El poate fi deviat şi deformat în funcţie de locul în care e măsurat, sau este negat cu totul (ex. găurile negre, care aspiră în ele totul, inclusiv lumina, forţând legile fizicii). Pentru tahioni, particule care se mişcă mai repede  decât lumina, timpul se mişcă înapoi.

Creştinul ortodox  înţelege „meandrele” timpului, mai ales, prin moştenirea tainei şi a trăirii ei.”Taina nu este ceea ce înţelegem noi, ci ceea ce ne înţelege pe noi.” (Paul Evdokimov). În  creştinism istoria  e  văzută  ca  teofanie. Toate  evenimentele trăite de om sunt manifestări ale lui Dumnezeu. Părintele Stăniloae scria plastic, în lucrarea Ortodoxie şi Românism: „paşii lui Dumnezeu calcă duduind magnific prin întreaga istorie.”

“O pregustare a vieţii veşnice o simţim în biserică  la Sfânta  Liturghie.  Liturghia e un fel de trăire a cerului pe pământ... Trăim ziua a opta, ziua Învierii, cu anticipaţie. De aici a luat ştiinţa semnul infinit, care este un opt întors. Asta înseamnă  infinitul lumii... Nu mai suntem ameninţaţi de moarte, timpul este depăşit.” (Dumitru Stăniloae)

De același autor