Realitatea haricăFizician dr. Sabina Ene 08.12.2022
”Subiectele principale ale timpului nostru sunt iubirea şi fericirea, insule de sacru, tot ce ne-a rămas.” (Pascal Bruckner)
Icoana Iisus Hristos- Pantocratorul din înalta cupolă a bisericilor ne amintește mereu, privindu-ne, că I s-a dat toată puterea în cer și pe pământ. ”Puterea, atât în cer cât și pe pământ, este iubirea până la Înviere și dincolo de ea. Trebuie să iubești până îl faci să învieze încă din viață pe cel pe care îl iubești” (Părintele Ion Buga). Iubirea încape toată doar în viața veșnică, într-un univers haric.
Vieți multiple
Când sunt întrebată uneori cu privire la eventuale vieți anterioare trăite, răspund că nu cred în așa ceva; cred în viața veșnică, dar am trăit simultan, nu succesiv, vieți multiple. Atât de intensă a fost trăirea, atât de diversă, de plină de sentimente, de emoții și doruri… Îmi amintesc acum, când cerul se strecoară printre ramurile cireșului cu frunzele înroșite de toamnă, spre fereastra camerei mele, cu seninul izbucnit în lumina soarelui ca strălucirea unui diamant cu fațetele tăiate perfect și transformat total în lumină pură, înseninându-mi sufletul, ca într-o zi de mare sărbătoare și scriu… După mai multe zile, cireșul, desfrunzit aproape tot, are la poalele lui un covor gros de frunze, în culori stinse de toamnă, de la galben la ruginiu, împletit și cu gândurile mele, cu doruri și melancolii, cu surâsuri și așteptări… În covor, între frunzele de cireș s-au strecurat și frunze de la arborii din jur și de peste drum: mesteacăn, arțar, salcâm, tei. Covorul aștenut e gros și îmbie la visare, la meditație, mai ales atunci când pașii mei, trecând peste frunzele căzute, fac să se audă câte un oftat, câte un foșnet, acompaniind sentimente …
Sufletul nobil și trupul plebeu
Cuante de memorie luminoasă, istorie adusă în faţa ochilor dintr-odată de madelaine proustiene, paradisul simţurilor pământene legate de percepţia
luminii speciale a toamnei, invadând sinapsele. Întâlnirea cu lumina, ca o persoană dragă și așteptată. Și așteptarea face parte din timpul întâlnirii, intensificând trăirea, sentimentul revederii. Uneori, nu durata întâlnirii contează, ci intensitatea comunicării, a comuniunii pe care o dorim cu toţii, cu tot ce e în jurul nostru, ba, chiar mai mult, cu întreg universul, comuniunea în care se simte prezenţa darului Duhului Sfânt, însufleţirea Bisericii nevăzute. Și sufletul nostru participă la întâlnire.
Sufletul nobil nu crede că s-ar putea contamina de la trupul plebeu, cum spunea Ortega y Gasset: ”a trăi după bunul plac înseamnă a trăi ca un plebeu”. Însă conștiința ne susține în traiul nostru zilnic, accentuând uneori că ar trebui să avem grijă de principii învățate, de morală.
Înger închis în coteț
Cred că fiecare dintre noi poate fi uneori îngerul lui Marquez, pe care oamenii în societăți concentraționare, totalitare sau în care s-a deteriorat sistemul democratic, îl închid în cotețul găinilor socotindu-l o zburătoare, pentru că are aripi… (mi-i închipui pe cei care au citit nuvela lui Marquez, intitulată Îngerul, zâmbind trist.)
Sau poate, sufletul nostru e îngerul, strâns în chingile trupului material, care-l consideră de aceeași natură cu el, nesocotind că sufletul are natură duală, spirituală și, foarte puțin, în contact cu trupul, materială.
Omul timpului modern are de luptat cu realitatea, chiar cu absurdul ei, ca să poată să o înțeleagă, să nu devină prea stresat, să se poată “imuniza” la tot ceea ce se întâmplă acum în jurul nostru, astfel ca să poată spune fiecare dintre noi, împreună cu Miguel Asturias: sunt umbra tuturor lucrurilor reale și realitatea celor închipuite.
Tot ce ne-a mai rămas
Academicianul Basarab Nicolescu, în cartea intitulată Noi, particula şi lumea, a dat un model de realitate, din punct de vedere al “practicii de fizician cuantic cu incursiuni în filosofie şi în limbaj”, propunând ideea de niveluri de realitate, în sensul că realitatea care se oferă gândirii, studiului, investigării, nu este o realitate plată, o realitate pe un singur nivel. ”Exista un fel de dogmă în gândirea clasică dinainte de revoluţia cuantică: legile sunt astfel încât există un singur nivel de realitate, ceea ce ar însemna că pot să-l cunosc, să-l domin, să-l manipulez. Miracolul care s-a produs cu investigarea lumii cuantice este că s-a descoperit că lumea este pe niveluri, adică sunt straturi de legi prin care nu poţi să treci prin continuitate de la un nivel la altul, deci o realitate mai bogată decât cea moştenită din secolul al XIX-lea, care este mai cenuşie. De asemenea, în noi trebuie să existe diverse niveluri de realitate ca să putem înţelege nivelurile de realitate din lumea exterioară, din univers.” ( acad. Basarab Nicolescu)
Fiind valori care au rămas valide în ciuda laicizării Europei, ”subiectele principale ale timpului nostru, afirma Bruckner, sunt iubirea şi fericirea; sunt insule de sacru, tot ce ne-a rămas. Iubirea supravieţuieşte, iar noi ne ţinem cu dinţii de iubire fiindcă ştim că ea ar trebui să fie punctul culminant al împlinirii societăţii noastre. Poţi avea succes, poţi câştiga o mulţime de bani, dar dacă nu există cineva care să te iubească te vei simţi un ratat. Iubirea e sacră: admitem că partea cea mai frumoasă a vieţii noastre e cea în care suntem iubiţi şi îi iubim pe ceilalţi şi că iubirea e cea mai imporantă reuşită în viaţa personală.”
Îmbrățișarea finală
Și Spinoza spunea că ”lucrul cel mai frumos din viața noastră este iubirea intelectuală de Dumnezeu”, explicând astfel: Este o iubire intelectuală pentru că e vorba de înțelegerea noastră divină. Este iubire pentru că atunci când ai înțeles-o, vrei să coincizi cu ea, vrei să te recunoști în ea. Și e iubire de Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este identic cu totalitatea ființei. Este “monada monadelor, ceea ce înseamnă de fapt că în El, existența și cunoașterea coincid”, accentua Leibniz.
Majoritatea dintre noi suntem risipitori, dar numai unii dintre noi vor găsi drumul de întoarcere către casa Tatălui, către mântuire, ajungând la îmbrățișarea părintelui; din păcate nu și la îmbrățișarea fratelui care, cu toate că a stat acasă împreună cu tatăl, privește cu mustrare și invidie, neînțelegând îngăduința tatălui în momentul regăsirii fiului risipitor, de fapt neînțelegând iubirea…