Rugăciunea și semnul cruciiFizician dr. Sabina Ene 14.02.2020
Eternitatea este în timp, ceea ce transcende timpul; nu este nici durată fără sfârșit, nici absență a timpului, afirma filosoful Karl Jaspers, accentuând că eternitatea poate fi atinsă “și printr-o ruptură a timpului, care conferă clipei existențiale greutatea sa absolută. Ea nu este străină istoriei.” Jaspers o numește în unele locuri, transcendență, iar in altele, Dumnezeu.
Nu rezonăm cu moartea!
Referitor la speranța vieții veșnice, la credința creștinilor că moartea e doar un prag, prin care poți trece de la viața pământească la viața veșnică, Părintele Nicolae Steinhardt scria în cartea Primejdia mărturisirii: “chiar și europeanul, nu numai creştinul, voit sau nevoit, ştiut sau neştiut, dă, prin felul său de a se purta, expresia speranţei că viaţa poate fi veşnică. Pentrul el bunul suprem nu e neantul, ci viaţa; viaţa este un dar de mare preţ, făcut nu fără scop şi de care este răspunzător. Nu e o simplă pâlpâire lipsită de noimă şi apărută din întâmplare. Europeanul nutreşte sentimente de nerezonanţă cu moartea.“
Dependenți de har
Analizând creștinismul, în cartea amintită, Părintele Nicolae Steinhardt ne face să înțelegem că religia creștină este religia verbului a fi, “în care dăm, spre surprinderea și încântarea noastră, de un Dumnezeu apropiat nouă, voitor a intra în dialog cu noi, a ne asculta părintește, a ne îngădui să ne adresăm lui, știind că mesajul pe care-l trimitem nu se va pierde undeva, printre infinituri și abstracțiuni și idei pure, ci va fi recepționat de o Persoană (după cum accentua Părintele Stăniloae). Creștinismul este o religie în care depinzi numai și numai de har, și-l poți pierde oricând.“
Vederea lui Dumnezeu
Precum credința formează omul lăuntric, omul credincios a cărui privire este îndreptată spre dinamica neînvinsă a vieții, tot așa speranța că viața poate fi veșnică are darul de a ne conduce spre acea predispoziție de contemplare, ce aparține fiecărui creștin, după cum scria Mitropolitul Anthony Bloom. Cuvântul contemplare, în sensul său strict, ascetico-mistic, se referă la contemplarea de către om a lui Dumnezeu. Cuvântul teorie în greacă înseamnă contemplarea lui Dumnezeu. Se poate înțelege această contemplare ca o vedere și a lui Dumnezeu, și a căilor Sale, și a devenirii făpturii Sale. Contemplarea presupune o anumită predispoziție a spiritului, capacitatea de a asculta, capacitatea de a vedea și capacitatea de a tăcea. La nivel de rugăciune,”starea preventivă a contemplării e tăcerea, iar la cel al practicii – capacitatea de a scruta și a pătrunde. În sens strict, contemplarea se referă la Dumnezeu și are loc în rugăciunea profundă, când Dumnezeu o dăruiește, în stările în care prezența Lui e atât de covârșitoare încât toate celelalte dispar din conștiință.” (Mitropolitul A. Bloom)
Revenirea pe calea Luminii
Starea de rugăciune se întâlnește mai ales în împărtășirea cu Sfintele Taine:
Sângele se transformă în vin
vinul se transformă în apă
atunci când noi ne diluăm viața
până la a-i pierde sensul
până la întâlnirea vidului
și numai întâlnirea cu Sfintele Taine
ne readuce pe calea luminii
………………………………
pecetea darului Sfântului Duh
ne îmbracă de la botez
cu acea armură
în care săgețile drăcești se pot rupe
când lucrăm împreună cu Hristos
împreună-lucrători
și îndelung-răbdători [Sabina Ene: CalvusMons ( Golgota), 2007- fragment]
Platoșă împotrica celui rău
Când ne facem semnul crucii, ne creăm o platoșă energetică împotriva săgeților din războiul nevăzut cu diavolul și, în același timp, facem o mărturisire de credință în Sfânta Treime (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh).
În cartea Dumnezeu și știința,academicianul Jean Guitton accentua că în fondul ultim al realului, știința modernă îl descrie pe Dumnezeu Însuși, Ființa transcendentă, totodată cauza și sensul universului, Cel care este în mod absolut indispensabil existenței și împlinirii marelui univers.
”Când facem semnul crucii ne creăm o platoșă energetică împotriva vrăjmașului”