Ştiinţa şi credinţa descoperă frumuseţea lumiiFizician dr. Sabina Ene 07.12.2016
„Este nevoie și de știință și de credință pentru a lupta împotriva scepticismului și a superstiţiilor“. (Max Planck)
Şi toamna şi iarna coboară amândouă din poezia lui Bacovia în zile de moină dar, câteodată, se mai strecoară câte o zi care ne invită la plimbări pe covoare de frunze galbene, spălate de ploi trecute, sub bolta cerului senin, din care coboară o lumină constantă, o „lumină lină”, precum lumina de candelă. În Ortodoxie, lumina de candelă simbolizează credinţa creştinului.
Frumuseţe la tot pasul
Punând accentul pe credinţă în orice domeniu al cercetării ştiinţifice, în cartea intitulată Certitudine şi adevăr, Alexandru Mironescu scria că resorturile noastre spirituale nu pot fi puse în mişcare dacă nu avem o astfel de virtute,”nu o obsesie care e o sclavie, ci o credinţă, care e prilejul unei fertilizări.”
Făcând elogiul frumuseții universului, în care se împletește frumusețea matematicii cu frumusețea poeziei, Max Planck, fizician german, laureat al Premiului Nobel, afirma: ”Este nevoie și de știință și de credință pentru a lupta împotriva scepticismului și a superstiţiilor“. În lumea noastră frumusețea este la tot pasul, pentru că noi, creștinii ortodocși, nu putem concepe ”rațiunea decât împreună cu Duhul care dă viață rațiunii, îi dă frumuseţe, îi dă mireasmă, îi dă forță”, spunea Părintele Galeriu, accentuând că totul este creația lui Dumnezeu, care conține Duhul întreg. Bucata mică de anafură de la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie ne “înduhovnicește”, îl conține pe Dumnezeu viu, întreg, tot așa cum o porțiune dintr-o hologramă reprezintă imaginea întregului, a totului (hollon, însemnând în lb greacă-întreg): orice punct reflectă tot restul mereu. Azi e numai numele timpului lui Dumnezeu.
Deasupra istoriei
Într-un articol intitulat Timp și istorie la Platon, Hegel și Heidegger(vol. Natura timpului), Jean-Louis Vieillard-Baron scria: cheia timpului și a istoriei, în filosofia platoniciană şi hegeliană, este istoricitatea, istoricitate gândită în relație cu evoluția istorică a umanității, continuând astfel: ”există poate un declin în reducerea istorialității la dimensiunea fundamentală a ființei umane.“ Este adevărat că omul modern vrea să domine timpul, dar “omul nu e numai dasein (realitate umană), întrucât omul se depășește la infinit. Omul este un ideal, nu o realitate umană. Iar rațiunea acestui fapt stă în aceea că omul este traversat de Spirit, care poate, prin el, să-și exprime caracterul său absolut. Absolutul trebuie să devină istoric, trebuie să-și asume istoricitatea pentru a fi el însuși. Spiritul cade în timp. Dar această cădere nu e o pierdere, ci o împlinire necesară. La Hegel, timpul e destinul Spiritului, iar istoria este calvarul Spiritului absolut. Dar el adaugă că prin reminiscență, în același timp acumulare de experiențe trecute și interiorizare a acestor experiențe, istoria este depășită. Cunoașterea absolută este victoria asupra istoricității, realizată de istoricitatea însăși.“
„Atât mister în atâta strălucire!”
Credinciosul are conştiinţa “cunoaşterii lui Dumnezeu în condiţiile concrete ale existenţei” şi, de asemenea, are conştiinţa că “în jurul fiecărui om e concentrată întreaga existenţă creată şi necreată, văzută şi nevăzută” (Pr. D. Stăniloae - Elemente de antropologie ortodoxă). Părintele Stăniloae a arătat o a treia cale de cunoaştere a lui Dumnezeu, legată de cea naturală şi cea supranaturală, indicând cunoaşterea în condiţiile concrete ale existenţei, ceea ce Sfântul Nectarie intuise, arătând “nevoia oglindirii în creaţie a esenţelor pure a vieţii celei noi în Hristos. De aici trăsătura aceasta care vindecă dramele noastre cele dinăuntru”.
De asemenea, creaţia artistului autentic, inspirat divin şi bucurându-se de libertatea Duhului Sfânt, sugerează ceea ce se află în spatele naturii, dincolo de lumea văzută, dar respectând, totodată, misterul, taina chipului Creatorului.
“La ceea ce este mai general şi deci, mai vag în natură, poate ajunge culoarea, care e o vibraţie ca şi muzica” afirma Gauguin. Culorile trebuie armonizate, “există o ştiinţă a armoniei”, care se aplică în artă. Paradoxal, despre picturile lui Gauguin, se spunea că au “atâta mister în atâta strălucire”. Folosind forţa interioară a culorii, Gauguin căuta mai mult sugestia decât descrierea. Fără el nu poate fi concepută arta modernă şi postmodernă, bazate şi pe noile descoperi ale ştiinţei, mai ales din Teoria relativităţii, a lui Einstein.
Timpul aşteptării
Einstein a înţeles, în cadrul cercetării sale, după cum singur mărturisea, că “la baza fiecărui travaliu ştiinţific cât de cât elaborat stă în mod sigur convingerea – înrudită cu sentimentul religios - că lumea este raţională, sau cel puţin inteligibilă. Această convingere este forma în care eu mi-l imaginez pe Dumnezeu. La fel îl percepea şi Spinoza.”
Academicianul John Polkinghorne accentua în volumul Quarci, haos şi creştinism, că “Dumnezeu nu a produs o lume gata făcută. El a făcut ceva mai inteligent: a creat o lume capabilă să se producă singură”... Şi, în care noi, oamenii, comunicăm subtil cu frumuseţea naturii şi a anotimpurilor, precum în zilele de iarnă, când suntem pregătiţi, cu sufletul plin de entuziasmul fulgilor, ca nişte serafimi cu şase aripi, pentru bucuria Naşterii Domnului.
Crăciun fericit!
![tablou de iarna argintie[1]](files/images/gallery/photo/tablou-de-iarna-argintie[1].jpg)
Zile de iarnă, cu sufletul plin de entuziasmul fulgilor… („Tablou de iarnă argintie”, pictură de Anca Bulgaru, sursa: OnlineArts.ro)