Timpul ca darFizician dr. Sabina Ene 30.09.2022

“Ce este timpul? Știu să răspund  dacă  nu  mă  întreabă nimeni,  dacă sunt  întrebat  nu mai ştiu” (Fericitul Augustin)

Îmi  adun  anii  din  urmă,  îi  strâng  în palmă  câte  zece,  pe decenii,  ca pe  niște  cărți  de  joc,  căutând  corespondența   dintre  valoarea   cărților  de  joc  și  reușita  unor   evenimente   trăite…  Sunt  și  câțiva  ași,  dar  se întâlnesc  mai  des popi,  dame,  chiar  și  câte  un  nouar  sau  decar,  arătând  că  întâmplările  au  avut  un  evantai  de  valori,  care  pot  fi  apreciate  în sine  și  care  pot  arăta  că  pot  deschide  ulterior  căi  de  noi  dezvoltări  și  reușite.  Meditez,  apoi pornesc în întâmpinarea  vitorului,  inspirând  cu îndrăzneală  într-un fascicol de lumină,  energie  plină  de informații,  de iubire pură.

Povești de dragoste

Sunt  convinsă  că în  viața  mea  de  până  acum am trăit mai multe vieți. Atât de intensă a fost trăirea, atât de diversă, de  plină de  sentimente, de emoții și,  mai ales, de prezența dorurilor;  aș dori însă  ca  unele  dintre  ele  să devină amintire,  în  sensul  în  care  de  cine  mi-e  cel  mai  dor  să  nu  mai fie distanțat,  să nu  mai  navigheze  în multe  mări  îndepărtate,  cu toate că uneori mi-e dor de ”tine” chiar și  atunci  când ești lângă mine și te îmbrățișez  puternic și simt că aș putea să te îmbrățișez  și  cu coastele,  așa cum spunea  Nichita  că ar fi vrut;  așa cum simțim uneori într-o carte  o descriere  a  ceea ce trăim.

Mă  gândesc  că  fiecare  carte  de-a lungul vieții, în care am citit mult, cu  pasiune,   este,  a fost  și  va  fi  o poveste  de  dragoste  fără  sfârșit;  pot  spune  la  fel  și  întâlnirile  mele  cu  capodopere   din muzică,  arte  vizuale,  cinematografie,  cu care  am rezonat.

Pe cărți le-m iubit  ca pe  oameni, cu putere.  Cu  ele  am o relație specială, chiar  privindu-le  și  atingându- le  știu  despre  ele  destul  ca  să  doresc  să  le citesc  sau  nu,  nu ..deocamdată.

”Cărțile au viața lor și această viața nu e nimic altceva decât  un  fractal în  spațiul  Hilbert  (un spațiu matematic cu un număr infinit de dimensiuni) . Toate istoriile care se conțin unele în altele sunt ramificații infinite, având un număr infinit de dimensiuni”,  afirma  Ioan Petru Culianu în introducerea la Dicționarul religiilor, scris împreună  cu  Mircea  Eliade.  (Termenul  fractal, introdus de matematicianul  francez   Benoît Mandelbrot în  anul 1975,  reprezintă  o  figură  geometrică  fragmentată  care  poate  fi  divizată  în părți,  astfel  încât fiecare  dintre  acestea  să reprezinte  o copie  miniaturală  a întregului.)

Timpul, în fel și chip

Între “viață și cărți”, între  realitate  și vis,  între pământ  și  cer, între  trup  și  suflet,  între  rostire  și  sens,  între  substanță  și  câmp,  am avut trăirea și tăria,  mereu  cu  o  carte  la mine,  să urmăresc  în studiu,  în meditație, teme mari,  teme fundamentale,  precum  timpul,  lumina,  rugăciunea,  energiile necreate, pe care  le-am trăit  și  le trăiesc  având  “bucuria harului”,  cum spunea Părintele  Galeriu.   Viața,  dăruită  de  Dumnezeu  oamenilor,  are o durată  variabilă,  de care  ne  bucurăm  fiecare  dintre  noi,  prețuind  timpul  ce  ni  s-a dat  de  trăit.

La întrebarea ce  este  timpul,  Fericitul Augustin  a răspuns:  “Știu să răspund  dacă  nu  mă  întreabă nimeni,  dacă sunt  întrebat  nu mai ştiu”, iar în Confesiuni,   acesta  introduce existenţa a trei moduri ale timpului:  prezentul trecutului, prezentul prezentului şi prezentul viitorului.  De altfel, problema naturii timpului a fost o preocupare constantă  a cercetătorilor din diferite domenii[1]:

Newton,  în Principiile matematice ale filosofiei naturale,  a considerat că timpul este  absolut,  adică are  existenţă  în  sine,  independent de relaţiile sale cu evenimentele şi lucrurile.  Pot exista perioade de timp în care se petrec anumite evenimente şi perioade de timp în care nu se petrece niciun eveniment.

În disputa cu Newton,  Leibniz,  în Scrieri filosofice, a avut convingerea că timpul este de natură relaţională,  nu este o substanţă  care  să  existe independent  de lucruri  sau  oameni. Timpul este  un fel de cadru  pentru ca fenomenele să  aibă  relaţii temporale,  oferind  o  structură  pentru  anterioritate, posterioritate şi simultaneitate. Timpul nu este  pur şi simplu ordine, ci este condiţia ordinii, nu este pur şi simplu  succesiune, ci este temeiul succesiunii.

Pentru Platon, timpul este imaginea imobilă a eternităţii.  Pentru Aristotel, timpul este măsura mişcării după anterior şi posterior.  Pentru Plotin, timpul este efectul  cursului  neîncetat  al  sufletului  (cea de-a treia ipostază ontologică)  ce animă lumea.

Studiind  conceptul  de  timp la  Platon,  J.L. Veillard –Baron,  în lucrarea Problema timpului,  indică o trecere  de la  timpul  cosmic la timpul  istoric.     Platon desemnează timpul ca un fel de imagine mobilă a eternităţii. Noţiunea de timp este disociată de conţinutul ei. Ea este o ordine care primeşte statutul de imagine. Până la Platon, opoziţia dintre timp, Chronos şi Aion, eonul, eternitatea nu era stabilită. Chronos desemnează durata scurtă, momentul, în vreme ce Aion desemnează durata lungă, epoca.

Platon face trecerea de la simpla diferenţă între ceea ce este efemer, momentan şi ceea ce este durabil, la opoziţia conceptuală dintre timp si eternitate.  Această opoziţie îi permite să considere timpul ca un receptacul în interiorul căruia totul curge,  dar care nu curge el însuşi. Chronos desemnează temporalitatea timpului,  în vreme ce Genesis,  tradus deseori prin devenire, desemnează  fluenţa  conţinutului  temporal.  Ca motto pentru lucrarea Problema timpului,  J.L. Veillard –Baron  a  ales un citat  semnificativ al filosofului Proclus:  “Mi se pare că, deoarece s-a înţeles care este natura Timpului,  a fost  numit Chronos,  adică  Intelect care  dansează  în  cerc.“

Oglinzile realității

Lecturând natura timpului, ajung cu gândul  și  la  destin  și  împlinirea  lui, la  ceea ce visăm  în viața  noastră  că  o  să  se  împlinească,  îndeplinind  ritualul  drumului  la  vis. Și în fiecare  noapte  visez același vis,  ca o călătorie  onirică  inițiatică  și  la sfârșitul  ei știu  că  voi  trece  tărâmul  dintre  lumi,  cea dintre vis și realitate,  călătorind  mereu  până  la capătul  nopții  în  interferența, alternanța succesivă  dintre  zile și  nopți,  de- a lungul întregii vieți,  iar  dimineața  mereu încerc  ușor,  subtil,  o  psihanaliză  jungiană  ca  în  inconștientul colectiv profund,  în care  personajele onirice  închipuite   pot  deveni  o cvasi-realitate, precum  cele din basme,  personaje mitico- legendare,  și  astfel  descopăr că  încă  trăiesc în  mit.

Visele sunt oglinda  întâmplărilor  închipuite  sau  reale,  dar  reflexia onirică  a  întâmplărilor  nu  readuce  trecutul  exact  în  amintire;  visele  sunt  doar  cununa  care  îmbracă  somnul,  fără  consecințele  pe  care  suntem tentați  să  le  dăm  noi  lor.



[1]O prezentare  succintă  a naturii  timpului în  știință  și filozofie oferă și Adrian Niță în volumul Natura timpului, Pelican, Giurgiu 2006.

 

De același autor