Timpul ca darFizician dr. Sabina Ene 30.09.2022
“Ce este timpul? Știu să răspund dacă nu mă întreabă nimeni, dacă sunt întrebat nu mai ştiu” (Fericitul Augustin)
Îmi adun anii din urmă, îi strâng în palmă câte zece, pe decenii, ca pe niște cărți de joc, căutând corespondența dintre valoarea cărților de joc și reușita unor evenimente trăite… Sunt și câțiva ași, dar se întâlnesc mai des popi, dame, chiar și câte un nouar sau decar, arătând că întâmplările au avut un evantai de valori, care pot fi apreciate în sine și care pot arăta că pot deschide ulterior căi de noi dezvoltări și reușite. Meditez, apoi pornesc în întâmpinarea vitorului, inspirând cu îndrăzneală într-un fascicol de lumină, energie plină de informații, de iubire pură.
Povești de dragoste
Sunt convinsă că în viața mea de până acum am trăit mai multe vieți. Atât de intensă a fost trăirea, atât de diversă, de plină de sentimente, de emoții și, mai ales, de prezența dorurilor; aș dori însă ca unele dintre ele să devină amintire, în sensul în care de cine mi-e cel mai dor să nu mai fie distanțat, să nu mai navigheze în multe mări îndepărtate, cu toate că uneori mi-e dor de ”tine” chiar și atunci când ești lângă mine și te îmbrățișez puternic și simt că aș putea să te îmbrățișez și cu coastele, așa cum spunea Nichita că ar fi vrut; așa cum simțim uneori într-o carte o descriere a ceea ce trăim.
Mă gândesc că fiecare carte de-a lungul vieții, în care am citit mult, cu pasiune, este, a fost și va fi o poveste de dragoste fără sfârșit; pot spune la fel și întâlnirile mele cu capodopere din muzică, arte vizuale, cinematografie, cu care am rezonat.
Pe cărți le-m iubit ca pe oameni, cu putere. Cu ele am o relație specială, chiar privindu-le și atingându- le știu despre ele destul ca să doresc să le citesc sau nu, nu ..deocamdată.
”Cărțile au viața lor și această viața nu e nimic altceva decât un fractal în spațiul Hilbert (un spațiu matematic cu un număr infinit de dimensiuni) . Toate istoriile care se conțin unele în altele sunt ramificații infinite, având un număr infinit de dimensiuni”, afirma Ioan Petru Culianu în introducerea la Dicționarul religiilor, scris împreună cu Mircea Eliade. (Termenul fractal, introdus de matematicianul francez Benoît Mandelbrot în anul 1975, reprezintă o figură geometrică fragmentată care poate fi divizată în părți, astfel încât fiecare dintre acestea să reprezinte o copie miniaturală a întregului.)
Timpul, în fel și chip
Între “viață și cărți”, între realitate și vis, între pământ și cer, între trup și suflet, între rostire și sens, între substanță și câmp, am avut trăirea și tăria, mereu cu o carte la mine, să urmăresc în studiu, în meditație, teme mari, teme fundamentale, precum timpul, lumina, rugăciunea, energiile necreate, pe care le-am trăit și le trăiesc având “bucuria harului”, cum spunea Părintele Galeriu. Viața, dăruită de Dumnezeu oamenilor, are o durată variabilă, de care ne bucurăm fiecare dintre noi, prețuind timpul ce ni s-a dat de trăit.
La întrebarea ce este timpul, Fericitul Augustin a răspuns: “Știu să răspund dacă nu mă întreabă nimeni, dacă sunt întrebat nu mai ştiu”, iar în Confesiuni, acesta introduce existenţa a trei moduri ale timpului: prezentul trecutului, prezentul prezentului şi prezentul viitorului. De altfel, problema naturii timpului a fost o preocupare constantă a cercetătorilor din diferite domenii[1]:
Newton, în Principiile matematice ale filosofiei naturale, a considerat că timpul este absolut, adică are existenţă în sine, independent de relaţiile sale cu evenimentele şi lucrurile. Pot exista perioade de timp în care se petrec anumite evenimente şi perioade de timp în care nu se petrece niciun eveniment.
În disputa cu Newton, Leibniz, în Scrieri filosofice, a avut convingerea că timpul este de natură relaţională, nu este o substanţă care să existe independent de lucruri sau oameni. Timpul este un fel de cadru pentru ca fenomenele să aibă relaţii temporale, oferind o structură pentru anterioritate, posterioritate şi simultaneitate. Timpul nu este pur şi simplu ordine, ci este condiţia ordinii, nu este pur şi simplu succesiune, ci este temeiul succesiunii.
Pentru Platon, timpul este imaginea imobilă a eternităţii. Pentru Aristotel, timpul este măsura mişcării după anterior şi posterior. Pentru Plotin, timpul este efectul cursului neîncetat al sufletului (cea de-a treia ipostază ontologică) ce animă lumea.
Studiind conceptul de timp la Platon, J.L. Veillard –Baron, în lucrarea Problema timpului, indică o trecere de la timpul cosmic la timpul istoric. Platon desemnează timpul ca un fel de imagine mobilă a eternităţii. Noţiunea de timp este disociată de conţinutul ei. Ea este o ordine care primeşte statutul de imagine. Până la Platon, opoziţia dintre timp, Chronos şi Aion, eonul, eternitatea nu era stabilită. Chronos desemnează durata scurtă, momentul, în vreme ce Aion desemnează durata lungă, epoca.
Platon face trecerea de la simpla diferenţă între ceea ce este efemer, momentan şi ceea ce este durabil, la opoziţia conceptuală dintre timp si eternitate. Această opoziţie îi permite să considere timpul ca un receptacul în interiorul căruia totul curge, dar care nu curge el însuşi. Chronos desemnează temporalitatea timpului, în vreme ce Genesis, tradus deseori prin devenire, desemnează fluenţa conţinutului temporal. Ca motto pentru lucrarea Problema timpului, J.L. Veillard –Baron a ales un citat semnificativ al filosofului Proclus: “Mi se pare că, deoarece s-a înţeles care este natura Timpului, a fost numit Chronos, adică Intelect care dansează în cerc.“
Oglinzile realității
Lecturând natura timpului, ajung cu gândul și la destin și împlinirea lui, la ceea ce visăm în viața noastră că o să se împlinească, îndeplinind ritualul drumului la vis. Și în fiecare noapte visez același vis, ca o călătorie onirică inițiatică și la sfârșitul ei știu că voi trece tărâmul dintre lumi, cea dintre vis și realitate, călătorind mereu până la capătul nopții în interferența, alternanța succesivă dintre zile și nopți, de- a lungul întregii vieți, iar dimineața mereu încerc ușor, subtil, o psihanaliză jungiană ca în inconștientul colectiv profund, în care personajele onirice închipuite pot deveni o cvasi-realitate, precum cele din basme, personaje mitico- legendare, și astfel descopăr că încă trăiesc în mit.
Visele sunt oglinda întâmplărilor închipuite sau reale, dar reflexia onirică a întâmplărilor nu readuce trecutul exact în amintire; visele sunt doar cununa care îmbracă somnul, fără consecințele pe care suntem tentați să le dăm noi lor.
[1]O prezentare succintă a naturii timpului în știință și filozofie oferă și Adrian Niță în volumul Natura timpului, Pelican, Giurgiu 2006.