Îndelungata conversație Pr. Eduard Ioan Rădună 18.02.2019
”Era un cunoscător, mai mult decât un om cultivat.”
Mi-l reamintesc. Așa l-am văzut prima dată: slab, cu fața acoperită de ochelari cu sticle groase (cum se întâmplă la miopi, lentilele aproape dublau dimensiunile ochilor. Mult amplificată de dioptrii, privirea putea deveni descumpănitoare când te ațintea). Mergea cu partea dreaptă a corpului ridicată mult, din cauza genții de umăr, venea repede, cu pași largi, pe trotuarul de lângă Muzeul de Istorie. Acolo trebuia să ne întâlnim, pe strada Teatrului, într-o după amiază ce răbda, tăcută și pustie, căldura începutului
de vară. “Mă numesc Câmpeanu“. Vocea lui era tunătoare și răgușită și mi s- a părut aspră. Mă invită, mai întâi, să luăm o cafea la Bulevard - el a luat coniac - unde am vorbit despre câteva poezii de-ale mele.
O zi de demult
Întâlnirea aceasta venea după ce, cu doar câteva zile în urmă, tata, nedumerit că stăruiam sa scriu poezii, îmi ceruse caietul cu versuri. Era un om blând și mă iubea, nu ar fi dorit să mă nedreptățească, dar îl tulburam. “Vreau să le arăt unui inginer de la fabrică.” M-am mirat - unui inginer? “Lasă,” mi-a spus “că ăsta e altfel, e cu cărțile, cu poeziile”. Vreun coordonator de brigadă artistică, mi-am zis în sine, dar am tăcut. Apoi, în ziua următoare, tata m-a anunțat că inginerul vrea să vorbească cu mine. “I-au plăcut?” A ridicat din umeri. “Așa a zis, că vrea să vă întâlniți.”
Acestea au fost împrejurările. Poeziile? Mi-a înapoiat caietul. Îi plăcuse una singură, cea mai nonconformistă dintre toate. M-a provocat, i-am dat replica; dar nu s-a supărat, i-a convenit. A mai cerut un coniac. Acolo, la Bulevard, ne-am avântat în primele noastre conversații, care au continuat douăzeci și opt de ani.
M-am convins de la început că nu era un inginer tipic, sau vreun coordonator de brigadă artistică. Nici vorbă. Era un cunoscător, mai mult decât un om cultivat; oameni cultivați întâlnisem deja la București și le cunoșteam abordările și felul de discurs. Cultivați erau și profesorii mei de la seminar, și unii dintre amicii de cinematecă sau de la bibliotecă, dar inginerul Câmpeanu se deosebea de departe - nu mergea să-i servesc poncifuri, nici el nu avea poncifuri, nici nu le îngăduia. O singură persoană mai întâlnisem așa.
Debutul unui fel de viață
La un moment dat a zis:
“Te invit la mine acasă”. A interpretat greșit ezitarea mea - eu, de fapt, mă gândeam că era șeful tatălui meu la serviciu și că poate tata s-ar fi supărat - dar el mi-a zis: “Eu nu sunt Negoițescu”. Făcea referire la un critic literar despre ale cărui apucături homosexuale am aflat tot de la el. Eu habar nu aveam de așa ceva, pe atunci homosexualitatea mi se părea de neconceput. Oricum, prin 90 asemenea înclinații erau discrete.
Locuia pe Rahovei, la parterul unei case mari, de început de secol douăzeci, cu fațada ascunsă de un nuc și de o boltă de viță. În camerele acelea înalte și pline de mobilă, aveam să revin atâta vreme! Soția lui,
Carmen, foarte frumoasă și plină de naturalețe, nu a părut uimită că soțul ei se întorsese cu mine; de fapt, m-a făcut să mă simt binevenit din prima clipă și ne-a acompaniat discret, cu cafele și eleganță, până noaptea târziu, când ne-am îndurat să încheiem conversația începută.
“Vino la mine acasă” a însemnat debutul unui fel de viață. Ploieștii înșiși au însemnat, cu timpul, vizitele și conversațiile cu inginerul Câmpeanu. Totul
s-a schimbat. Mai întâi, credința mea de seminarist insolit a fost ispitită de afirmația că stau în fața unui agnostic (inginerul Câmpeanu se pretindea astfel). Atunci s-a iscat un dialog ramificat, prelungit până la miezul nopții.
”Bărbatul prost mă face să vărs!”
Îndârjit, în revanșă permanentă, provocator la adresa intelighenției consacrate, am fost, desigur, în după amiaza acelei zile, un tânăr patetic, poate și ridicol, dar nu a părut să-l deranjeze. În camera de zi, stătea pe fotoliul roșu, eu stăteam pe colțul canapelei roșii. Pe seară, ne-am mutat la masa din sufragerie. De pe fotoliul roșu a rostit primul enunț care m-a șocat: “Nu pot să sufăr prostia. De la prostie mi se face rău fizic. Bărbatul prost mă face să vărs.” Pentru un moment m-am simțit stânjenit, mi se părea categoric, prea categoric, excesiv; după ce criteriu poți până la urmă judeca pe cineva chiar și în privința prostiei? I-am oferit o alternativă mai creștinească, în măsură să-i disculpe pe cei mai neclari cu mintea, invocând răutatea în locul prostiei. Dar el s-a apărat de exemplele mele, spunându-mi, în cele din urmă, că sunt mai dialectic decât el, care era metafizic. Metafizic? Voiam să știu de ce metafizic? Agnostic dar metafizic, agnostic și metafizic - interesantă combinație! Am vorbit despre metafizică și agnosticism, despre credință, poezie, literatură, preț de câteva cafele foarte lungi. În sfârșit, de la literatură am alunecat la subiectul lui favorit, cinematografia franceză, când a invocat mari nume de cineaști, cu un loc aparte pentru Godard și Truffault. Cine știe ce ar mai fi urmat? A trebuit să mă scuz insistent, era miezul nopții, mi-am luat rămas bun și am plecat. M-a condus la ușă.
Cineva vorbise cu mine!
Pe drum era o noapte de oră târzie și liniștea străzilor mi-a îngăduit să mă adun, întunericul și răcoarea mi-au făcut bine. Se întâmplase, simțeam, ceva important: cineva vorbise cu mine. În mintea mea tânără, felul de a se exprima al prietenului meu, cuvintele lui, își căutau locul.