„Spiridonul de odinioară, acum istoric instalat”Georgeta Filitti 19.05.2017
Georgeta Filitti în dialog cu Tudor Petcu
-Partea 1-
În primul rând, Vă mulţumesc pentru faptul că aţi acceptat această convorbire. Îmi face o deosebită plăcere să Vă am în faţa mea. Propun să începem discuţia, dacă sunteţi de acord, prin a Vă prezenta, în linii mari, personalitatea Dumneavoastră şi educaţia care stă la baza formării dumneavoastră, pentru ca cititorii noştri să Vă descopere într-un mod cu adevărat profund.
Părinţii şi măicuţa de Notre Dame de Sion
Sunteţi foarte amabil. Vin dintr-o familie mixtă: tata român şi mama croată. Am beneficiat de o educaţie foarte îngrijită, fiind singurul copil. Am avut în preajmă, de timpuriu, o măicuţă de la Notre Dame de Sion (liceu din Bucureşti – n.red) care a locuit o vreme chiar la noi, după desfiinţarea ordinului. Atunci, aceşti trei oameni (părinţii şi măicuţa – n.red.) s-au ocupat, cu mare atenţie, de educaţia mea.
Trebuie să vă mai spun un lucru: fiind socotită, la şcoala catolică, „handicapată”, pentru că eram stângace, a trebuit să fac o şcoală laică. Părinţii mei au ales şcoala Montessori, care e un sistem formativ excelent, „holistic”, cum se spune acum, care te pregăteşte multidisciplinar. Deci, am păşit cu dreptul în viaţă şi, pe urmă, părinţii m-au lăsat să aleg – era şi o atmosferă de familie cu cărţi, cu discuţii, o viaţă elevată din punct de vedere spiritual; de aceea, pot să spun că alegerea facultăţii de istorie a venit de la sine. Acolo am avut noroc şi nu prea: eu am urmat facultatea de istorie între 1956-1961, cu opreliştile vremii, din care acum, în perspectivă, cea mai penibilă mi s-a părut a fi lipsa de acces la unele cărţi. Vă vine să credeţi? Eu am terminat în 1961 facultatea fără să fi avut acces direct la opera lui Iorga, a lui Brătianu (Gheorghe Brătianu – n.red), a lui Filitti (Ioan Constantin Filitti -n.red), pentru că aceştia toţi avuseseră o opţiune politică, erau „băgaţi la grămadă” sub eticheta de burghezi, şi toate informaţiile lor, toate teoriile lor, tot ce spuseseră, tot ce făcuseră, nouă ne parvenea mediat de la diverşii istorici ai vremii.
Un parcurs norocos
Sigur că, dacă n-ai fi avut aceste cărţi acasă, dacă n-ai fi avut legături cu oameni care să te informeze, ar fi fost foarte complicat. În cazul meu, însă, o dată în plus am avut noroc, pentru că am fost repartizată la Institutul „Iorga”; trebuie să vă spun că ani de zile a fost un adevărat culcuş pentru un tânăr dornic să se formeze şi să se dedice cinstit meseriei. Erau oameni formaţi în vechiul regim, adică foarte serios, cu diplome şi doctorate luate în străinătate, pentru care munca de zi cu zi era de la sine înţeleasă; oameni dedicaţi, mulţi fuseseră şi în învăţământ. Pe urmă, s-a mai întâmplat ceva: în 1964, la numai trei ani după ce am intrat în institut, a venit un grup relativ numeros din puşcării; experienţa acestor oameni, ştiinţa lor de viaţă, nu mai spun de ce înduraseră, toate lucrurile acestea n-aş spune că mi le-au transmis, dar, în orice caz, s-au deschis în faţa mea. Eu pun această bunăvoinţă a lor faţă de mine pe seama tinereţii. Eram o tânără care stăteam şi primeam informaţia ca un burete, absorbeam foarte multe lucruri, nevenindu-mi să cred foarte multe (erau oameni care ajunseseră să stea şi 19 ani în puşcării). Or, toate lucrurile acestea m-au maturizat şi m-au aplecat, o dată în plus, spre istorie. Şi răstimpul petrecut în Institutul „Nicolae Iorga”, de unde altfel am ieşit la pensie, echivalează cu formarea şi desăvârşirea mea de istoric. Aş spune că, tânără fiind, la vremea când începuseră să vină din puşcării colegii noştri, eram solicitată pentru tot felul de informaţii tehnice. Cu alte cuvinte, de la Institutul Iorga veneam la Biblioteca Academiei să precizez cutare informaţie, cerută de profesorul Giurescu, de Cornelia Bodea, de Dan Berindei, şi eram supranumită „Spiridon”, adică acel personaj burlesc al lui Caragiale. Pe urmă au trecut anii, Cornelia Bodea scoate o carte şi pe copertă face o dedicaţie „Lui Spiridon de odinioară, acum un istoric instalat”, şi cu nişte laude foarte măgulitoare. Prin urmare, am avut un parcurs fericit, norocos, şi explicaţia o găsesc, pe de o parte, în mediul în care am evoluat, şi, pe de altă parte, în dragostea mea pentru meserie.
Adevărul şi rugina
Îmi aduc aminte că în cadrul unui alt interviu pe care l-aţi acordat aţi spus la un moment dat că nu poţi fi istoric dacă nu poţi fi onest. Această afirmaţie pe mine, personal, m-a marcat extrem de tare. Mă gândesc, de exemplu, la afirmaţia scriitorului José Ortega y Gasset, care spunea că omul a fost indiferent pentru că nu avea o cunoaştere istorică autentică. Pe de altă parte, Dumneavoastră cunoaşteţi foarte bine că istoria nu este prezentată într-un mod corect, de multe ori este destul de ambiguă, de aceea generaţiile ulterioare nu ştiu ce să creadă cu adevărat. De aceea, aş dori să vă întreb în ce măsură este posibilă o metodă de cercetare corectă, în aşa fel încât să prezinte adevărul istoric în realitatea lui, poate nu neapărat completă.
Vedeţi, ideea aceasta a istoriei adevărate, a istoriei cinstite, este o obsesie nu numai a profesioniştilor, ci şi a unui om de pe stradă, dornic de informaţie. Mi se întâmplă foarte adesea: „Doamnă, vreau să stăm de vorbă pe cutare subiect. Vin la conferinţele dumneavoastră, dar să ne spuneţi istoria adevărată”. Şi atunci, încerc să intru în pielea fiecărui istoric. Vedeţi? În momentul când ai pronunţat acest cuvânt, deja presupune multă subiectivitate, pentru că un eveniment petrecut acum câteva sute de ani eu îl percep într-un anumit fel, dar acel fel, dacă stau acum, la sfârşitul vieţii, să mă gândesc atent, este o raportare a timpului meu la ceea ce s-a întâmplat atunci. Şi cred că asta este rugina, de fapt, percepţiei unui fapt istoric. Noi nu reuşim să intrăm în mentalitatea celor de la 1700, ci încercăm să-i judecăm cu starea noastră de spirit actuală. Spirit partizan a fost întotdeauna: îl înţelegem pe unul, nu-l înţelegem pe altul. Dar cred că cel mai grav este că noi, ca istorici, nu conştientizăm totdeauna importanţa demersului nostru. Cu alte cuvinte, Dumneavoastră veniţi şi-mi puneţi o întrebare; şi eu, plictisită sau enervată, vă dau – nu mă refer la un răspuns de natură tehnică (mă întrebaţi când a trăit Alexandru Dimitrie Ghica Vodă, de pildă); vreţi să ştiţi, într-o împrejurare anume, războiul cutare a fost sau nu justificat; „colaboraţioniştii” din Primul Război Mondial sau cei care considerau că Puterile Centrale ar trebui să fie victorioase? Istoricul trebuie să fie foarte atent ce debitează, pentru că, vedeţi dumneavoastră, omul are nevoie de repere. Şi, atunci, eşti profesor, conferenţiar, eşti în situaţia de a fi om public, şi îţi dai cu părerea într-un domeniu sau altul şi, foarte repede, lumea începe să te creadă. Prin urmare, începi să manipulezi. Şi nu ştiu să vă spun dacă, până la război, această manipulare a fost evidentă – probabil că a fost, dar, din fericire, unul dintre manipulatori a fost un om de geniu, Nicolae Iorga. Gândiţi-vă că tot ce scria, un articol pe zi, cursurile pe care le ţinea, conferinţele, sutele, miile de manifestări, toate se rezumă în scormonirea istoriei şi în prezentarea ei folosind cât mai multe informaţii, coroborându-le şi trăgând o concluzie. Aşa se face că şi astăzi, dacă suntem oneşti, şi eu vreau să cred că majoritatea istoricilor sunt oneşti, înainte de a începe orice cercetare, ne gândim „oare Iorga ce a scris în acest domeniu?”, şi abia apoi începem cercetarea noastră. Sigur, îmi veţi spune: domeniul evoluează – şi e adevărat, dar e bine să avem de la început nişte baze. Or, baza oricărei informaţii, mai ales cu referire la istoria românească, încă ne-o dă Nicolae Iorga şi cei din jurul lui.
Istoricul este dator să intervină
După al doilea război, s-a întâmplat ceva: istoria, pe nesimţite, s-a transformat într-o armă politică, de natură să impună un anume punct de vedere. Şi, atunci, noi am siluit adevărul. Astăzi, când le pomeneşti tinerilor de unele fapte, nu le vine să creadă! Nu le vine să creadă că, de fapt, din 1921, până în ’50,’60,’70, ’89, toate faptele de seamă, toate măsurile de natură politică, economică, culturală din spaţiul nostru au fost luate fie la iniţiativa, fie la presiunea comuniştilor, iar cel care a învăţat lucrurile acestea şi care astăzi vine să le debiteze nici măcar nu poate fi condamnat! Pentru că nu totdeauna are specialitatea, nu totdeauna are timpul să se informeze şi să vadă că între 1921 şi 1945, totuşi, a existat o pleiadă de oameni creatori care au făcut asta, asta şi asta, şi se limitează în a pune nişte etichete pe chipul unui om sau al altuia.
Iată, noi suntem acum în faţa unei confruntări unde stăruinţa unora încearcă să fie atenuată de bunul simţ al altora. Este vorba de scriitori de faimă internaţională ai României care îşi văd memoria terfelită, care sunt cât pe-aci de a fi condamnaţi, ca în manualele de istorie ale lui Roller, pentru orientarea lor de dreapta. Or, lucrul acesta este foarte grav: în momentul când eu exult ortodoxia, când vorbesc despre această palingenezie, această nevoie de regenerare spirituală a românilor, nu înseamnă automat că sunt antisemit, că aş vrea desfiinţarea lor fizică. Cu toate acestea, ni se cere să-i scoatem din manuale, ba să nu ne exprimăm în niciun fel omagiul faţă de ei! – omagiu care, se înţelege, înseamnă punerea unui bust, un titlu postum de academician, de publicare a operei lor, de citare a operei lor, de prezentare a acestor oameni absolut excepţionali. De ce? Pentru că au fost de dreapta! Eu merg şi mai departe şi spun: bun, poate că unii dintre ei s-au exprimat explicit împotriva evreilor. Dar rămâne opera lor, care nu are totdeauna a face cu opţiunea politică. Atunci, această intransigenţă, această neîndurare în a ne privi istoria, eu cred că trebuie discutată şi deosebită patima de obiectivitate. Pentru că, altminteri, ne trezim în anul 2017 exact ca în 1945, când Silviu Brucan cerea condamnarea la moarte a „bandiţilor”. Cine erau bandiţii? Erau Brătienii, era Iuliu Maniu, erau, de fapt, oameni care luptaseră pentru un crez naţional, un crez politic, un crez românesc. Şi, atunci, această lipsă de măsură care covârşeşte când şi când societatea românească trebuie corectată. Aici cred că istoricii au un rol esenţial. Nu e vorba să te implici într-o polemică politică, ci pur şi simplu să prezinţi faptele. Adică a-l elimina pe Mircea Eliade din bibliografia obligatorie din Panteonul marilor figuri europene româneşti şi universale înseamnă să ne dăm noi înşine un vot de blam, şi acesta este un lucru foarte grav. Discuţia trebuie continuată până când vom ajunge la acea „media aurea”, la acea linie de mijloc în care pot să discut părerile care nu-mi convin ale omului respectiv, dar şi virtuţile lui.
Istoria îi nedreptăţeşte pe unii
Ştiţi că, recent, a fost mediatizat un scandal care gravitează în jurul personalităţii lui Vintilă Horia. Acuzat fiind chiar de antisemitism, s-a cerut şi retragerea titllui de cetăţean de onoare al oraşului Segarcea. Eu, personal, nu-l percep ca pe un scriitor antisemit, nu înţeleg de ce există acest scandal. De aceea, v-aş ruga dacă se poate cu privire la figura lui şi cum îl percepeţi dumneavoastră, ca istoric, pe Vintilă Horia, şi ce virtuţi îi găsiţi, umane şi scriitoriceşti.
Mie mi se pare un scriitor absolut excepţional. În cazul lui, povestea începe de la Andre Wurster. Deci, evreii s-au manifestat împotriva lui pentru că, dumneavoastră ştiţi, la un moment dat, el a fost nominalizat pentru Premiul Goncourt (în 1960 – n.red.) şi s-a făcut foarte, foarte mult scandal. Sunt multe nedreptăţi care se fac pe lumea asta, dar această imagine negativă pe care încearcă să ne-o inculce nişte voci foarte sonore... să ştiţi că n-au defel dreptate! Un cercetător sau un simplu privitor obiectiv al operei lui Caftangioglu, Vintilă Horia, are în primul rând valoarea artistică a lucrărilor lui şi, prin ele, nu transpare deloc, nici antisemitism, nici extremism.
Vedeţi dumneavoastră, noi avem un scriitor pe care îl putem folosi în orice împrejurare –e geniul lui care a intuit, în fiecare împrejurare a vieţii noastre, că se poate pune o etichetă. Or, eticheta asta, ce-mi vine minte din opera lui, este vorba de Caragiale, este această expresie puţin academică, „ba p-a mă-tii”. Dacă încerc să relev elementele antisemite, care sunt greu, dacă nu imposibil de decelat, pentru că nu există în opera lui Vintilă Horia, în schimb, sunt foarte la vedere toate strădaniile, tot efortul făcut, după 1949, mai explicit, de promovare a unor non-valori, numai pentru că erau eroi ai clasei muncitoare, numai pentru că fuseseră comunişti vârâţi colo sau dincolo. Fără să pledez pentru antisemitism, dumneavoastră vă daţi seama câţi dintre aceşti evrei au fost puşi în prim-planul scenei politice şi culturale? Oare, printre români, nu mai existau oameni care s-ar fi putut exprima, şi nu neapărat cu o conotaţie politică? Ne-am trezit că avem poeţi români – nu-i înşir. Nu mai era niciun poet român? Ba da, erau. Dar era literatură de sertar sau nici aceea, pentru că erau în puşcărie. Şi, atunci, de sus până jos, nu era un filosemitism explicit, dar el devenea o realitate. Şi, atunci, copil fiind, învăţai versurile Mariei Banuş, lui A. Toma, şi aşa mai departe. Eu nu vreau să diminuez valuarea intrinsecă a acestei creaţii, dar mai erau şi alţii. Care? Nu se ştie! Şi o întreagă generaţie a perceput cultura românească numai în acest ambalaj.
Or, această impunere... pentru că, haideţi să fim serioşi, în istorie noi n-am avut, pregătindu-ne pentru facultate, o bibliografie: am avut un manual unic de istorie făcut de un subinginer, Mihai Roller! Adică toate manualele existente până atunci, până în 1955, când am intrat eu în facultatea de istorie, dumneavoastră credeţi că toate trebuiau să fie aruncate la coş? Astăzi, dacă luăm aceste manuale, aş zice că cele mai semnificative şi mai bine rânduite erau ale lui C.C. Giurescu şi P.P. Panaitescu; să nu credeţi că de sus până jos nu făceau decât să critice ceva şi să laude excesiv altceva. Doamne, fereşte! Îţi dădeau o imagine a istoriei României. Or, aceste manuale nouă nu ne-au fost accesibile. Noi am primit un manual unic al acestui sub-inginer după care trebuia să învăţăm şi, din păcate, tot ce am învăţat în facultate a însemnat epurarea informaţiei de orice lucru legat de istoria României! Istoria universală o făceam în accepţie sovietică, manualul era al lui Ierusalimschy, şi aşa mai departe.
„Un fascist nenorocit”
Trebuie să recunosc, e foarte greu să rămâi obiectiv. Ca om, eşti tentat să sari la bătaie. Ca istoric, trebuie să te stăpâneşti: trebuie să găseşti această forţă în tine încât nu în mod represiv, nu apelând la factori de tipul Securitate, şefi de cadre, tovarăşul cu însărcinări speciale, să încerci să-ţi promovezi ideile, ci cu argumente logice. Dar ştiţi ce înseamnă asta? Să gândeşti. Aş zice că regimul comunist în asta a avut mare grijă, ca noi să devenim nişte roboţei: ni se dădea o informaţie şi devenea un factor paternalist; aşteptam ca cineva să-mi vâre în cap, ca într-o pâlnie deschisă, nişte informaţii. Nu mă mai gândeam dacă ele sunt corecte, deşi simpla comparaţie între mai multe elemente făcea să răsară adevărul. Care elemente, când eu nu aveam acces la ele? Astăzi, când vorbesc cu tineri din jurul meu şi le spun că a existat un fond special în toate bibliotecile mari din ţară, se arată foarte uimiţi. Dumneavoastră vă vine să credeţi? Noi ne aflăm în Biblioteca Academiei – una din instituţiile cele mai prestigioase, bătrâna doamnă, Academia Română. La un moment dat, aceste fond special, cuprindea versuri ale lui Eminescu până la... Titus Livius. Ştiţi de ce? Pentru că opera lui Titus Livius, Ab urbe condita, era trecută într-un raft, depozitul fiind îngrijit de o persoană care nu avea cultură, nu avea informaţie, dar avea dosar foarte bun. Şi, atunci, îl întreabă pe un ştiutor, rămas, ca prin minune, secretar la o secţie a Academiei, cine e? că era opera „Titi Livi”. „Cine e Titi Livi ăsta?”. Şi acela, în bătaie de joc, îi răspunde: „un fascist nenorocit!”. Aşa se face că opera lui Titus Livius a rămas ani de zile la interzise, din cauza acestei glume nevinovate făcute de un coleg al nostru.
Vedeţi? Noi plătim lucrurile acestea acum. Şi le plătim pentru că refuzăm să fim informaţi, de fapt, noi ne lenevim gândirea, pentru că nu ni se pare convenabil să citim şi de colo, şi de colo, să facem comparaţii şi să judecăm cu capul nostru cât rămâne valabil din opera lui Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia sau din cea a lui A. Toma sau Tertulian, şi balanţa veţi vedea că înclină foarte mult spre nişte oameni care, plini de talent, plini de geniu, au realizat opere recunoscute nu doar la noi, ci pe plan internaţional, şi nu au fost nicio clipă nişte activişti, nişte politruci, au fost nişte mari oameni de cultură.