„Cine este vrednic să deschidă cartea?” (Apocalipsă 5, 2)

Ce fel de avere îți dorești? Sau gâlceava lectorului dependent cu platforma digitalăBogdan-Costin Georgescu 09.12.2019

 

Păi dacă aruncăm, iete, aşa, cu cuvinte, atunci hai să definim, mai întâi ce este cu averea, lectorul dependent (avizat) şi cu platforma digitală.

”Cartea e grea, dom’le!”

Despre avere putem să vorbim în fel şi chip, mai ales în această eră consumeristă, superficială spiritual şi aflată sub un continuu bombardament al non-valorii (poate ar trebui să vorbim şi despre ce mai înseamnă valoare în ziua de azi!…) Unii îşi doresc un trai tihnit, somnoros, plin de satisfacţii ieftine, unii case cu multe camere pentru familiile lor „numeroase” ca triburile arabe, alţii ar dori să călătorească în toată lumea (deja un moft mai sănătos!), alţii poate se rezumă la frigiderul plin de Crăciun şi / sau de Paşti. Alţii pur şi simplu o huzuresc ştiind că au o mătuşă sau alt strămoş mai bine dotaţi material şi pe care îi pot moşteni după principiul cu para şi Nătăfleaţă. Există însă şi nişte fiinţe „psihanalizabile” care-şi tapetează pereţii cu rafturi din pal, bine ancorate în perete, pentru că obiectele de valoare (certă) care ar urma să fie expuse pe rafturile acelea ar fi cărţile!… Şi, deh, vorba aceea: „Cartea e grea, dle!”… Deci rafturile trebuie să reziste sub greutatea acestor atârnătoare paralelipipedice!… Acele deranjante paralelipipede îmbrăcate (sau nu) în piele, cu coperţi cartonate sau simple, cu peste 300 de pagini sau mai puţin, dar invariabil „plictisitoare” şi „nefolositoare” astăzi, în epoca noului Eros!… Acele depozite de hârtie— ah, ce „impietate”, ar spune iubitorii de păduri care uită de austrieci şi de adevărata mafie a lemnului!…Pentru că, să fim serioşi, dacă pădurile ar fi puse în pericol de editori şi tipografi, atunci absolut categoric am fi poporul cu cele mai mari biblioteci din lume! Numai că la noi pădurile nu se mai taie din raţiuni ecologice, cultura fiind accesibilă, în schimb, pe platforma digitală!…

Dependenții de lectură

Dar ce este platforma culturală digitală?!… Astăzi avem în primul rând mediile de socializare (Facebook, WhatsApp, Twitter, Linkedin etc. care au detronat bătrânul Yahoo Messenger de altădată) pe care, cu excepţia absolut certificabilă de care vorbea bătrânul Umberto Eco, mai găsim şi ştiri culturale sau despre evenimente culturale. Există variante digitale ale tuturor revistelor de cultură serioase, în primul rând cele ale Uniunii Scriitorilor din România, există bloggeri şi vloggeri, există biblioteci care au o arhivă electronică, există chat-uri, forum-uri culturale, muzeele şi teatrele serioase au cont pe Facebook, dar toate acestea presupun o calitate care se învaţă, se construieşte foarte greu: spiritul bunului discernământ — care, el însuşi, se dobândeşte prin buna educaţie. De fapt vedem că toate aceste platforme digitale culturale sunt mai puţin frecventate de către cei care nu se află în relaţie bună nici cu bibliotecile clasice. Cel care învaţă spiritul bunului discernământ este tocmai lectorul dependent.

Lectorul dependent (avizat) este acela care depinde de lectură, depinde de cărţile bune, în sensul că trebuie să își administreze mereu „drogul” care îi produce catharsis, adică acea indefinibilă stare de bine la cunoaşterea frumosului. El nu este lectorul obişnuit, acela care ştie să citească, dar nu ştie de ce!… Pentru acesta din urmă cititul se rezumă la cunoaşterea instrucţiunilor de folosire a frigiderului din clasa A++ sau a laptopului pe care şi-l schimbă la fiecare cinci ani!… Lăsând la o parte această glumă tristă, lectorul dependent este cel care petrece cel puţin o zi sau două pe la Gaudeamus şi Bookfest, acela care se interesează ce cărţi au mai apărut pe la cel puţin cinci sau şase edituri din ţară, ce câştigător al unui Nobel pentru literatură a mai fost tradus şi publicat în România, unul care îşi procură cel puţin zece cărţi, indiferent că acestea pot fi e-book-uri. Este inevitabil să nu afli o ştire despre Pleşu, Cărtărescu, Dinescu, Alui-Gheorghe, Baconschi, Neamţu, Papahagi sau Paleologu, dacă nu chiar şi despre câte unul dintre scriitorii locali. Contează, însă, spiritul bunului discernământ în literatură.

Averea cea mai de preț

Toate cele enumerate mai sus ţin, inseparabil, de buna educaţie. Şi pentru că l-am menţionat mai sus pe unul dintre iluştrii noştri teologi, filosofi şi antropologi, vreau să vă invit să intraţi în universul unui best-seller naţional în câmpul cărţilor care, foarte bine, pot fi încadrate la mai multe categorii, de pildă chiar la categoria cărţi de formare personală. Vreau să vedem cum şi de ce consideră Teodor Baconschi că buna educaţie poate deveni cea mai de preţ avere a fiecăruia. Nu pentru a-l contrazice, Doamne fereşte!, ci tocmai pentru vă mărturisi de ce subscriu la mesajul pe care autorul ni-l transmite.Cea mai recentă carte a Dlui. Baconschi a apărut relativ recent la editura Univers şi se intitulează sugestiv: Averea bunei educaţii. Şi nu exagerez când afirm că este vorba despre un adevărat best-seller românesc pentru că acest titlu s-a vândut atât în ţară cât şi în diaspora românească foarte bine, pe ansamblu tirajele de până acum însumând peste 11000 de exemplare. Poate numai romanele lui Cărtărescu au atins aceste cifre, puţine cărţi apărute după 1989, afară de reeditări şi literatura de sertar, sau de operele cenzurate ale marilor noştri scriitori şi gânditori ostracizaţi de regimul comunist având parte de o asemenea receptare.

Domnul Teodor Baconschi ne-a obişnuit cu un stil captivant, un stil care îmi aduce aminte de Părintele Dumitru Stăniloae; nu neapărat de traducătorul Filocaliei, ci de eseistul, gânditorul şi polemistul (da, Stăniloae s-a remarcat şi printr-o polemică pe care a avut-o cu marele nostru filosof, Lucian Blaga, pe tema Marelului Anonim). Părintele Stăniloae ştia să scrie şi academic, complex, dar ştia să se adreseze uneori şi pe înţelesul oamenilor mai puţin avizaţi (vezi ale sale Reflecţii despre spiritualitatea poporului român). În acest sens Averea bunei educaţii este o carte care se citeşte „pe nerăsuflate”, o carte pe care nu o laşi din mână până la ultima filă. În primul rând aş putea spune că această carte are ceva dintr-un manual social pentru cei care au copii şi care simt responsabilitatea uriaşă care apasă pe umerii lor în formarea şi cultivarea darurilor zâmbitoare cu care i-a binecuvântat Dumnezeu. Calitatea de a fi părinte obligă la responsabilitate. Căci, aşa cum ne spune autorul, „[…] buna educaţie nu e o marfă, ci un proces delicat de interacţiune pedagogică, pe fondul căruia noi înşine, ca părinţi, suferim o necesară evoluţie.”

Din lumea necuvântătoarelor

Nu îmi propun să fac un comentariu al cărţii, ca de obicei trebuie să lăsăm potenţialilor lectori dorinţa de a parcurge excursul constructiv al acesteia. Tocmai de aceea am să fiu puţin abrupt în analiza pe care v-o propun şi nu voi începe cu începutul, ci cu câteva elemente legate de universul copilăriei. Cum pentru foarte mulţi dintre noi copilăria a însemnat şi educarea sentimentului de dragoste pentru toate cele frumoase din natură, dar mai ales dragostea pentru „fiinţele care nu cuvântă” este limpede că un element formativ al personalităţii umane este modul cum ne raportăm la aceste fiinţe plăpânde şi de la care, antropologic lorenzian — de ce nu?! —, chiar avem ce învăţa. Dacă acest mare antropolog, Konrad Lorenz, scria admirabila sa operă Ce putem învăţa despre om de la gâşte, nu înseamnă că vă sugerez, cumva, nici măcar voalat, să le cumpăraţi copiilor boboci de gâscă. Dar camaraderia unui suflet nevorbitor poate determina şi dezvolta, aşa cum arată autorul, sentimentul de responsabilitate la copil: „[…] E o doleanţă pe deplin legitimă şi profitabilă educativ, cu o serie de condiţii. Mai întâi, să iubim cu adevărat animalele (mă refer cu precădere la câini, dar consideraţiile ulterioare pot fi aplicate oricărui soi de companion din regnul vecin). Să le iubim noi, ca părinţi, înaintea celor mici, care simt nevoia unui camarad de joacă şi presimt că, prin îngrijirea lui, vor semăna mai devreme cu «cei mari» (căci îşi vor exersa şi ei autoritatea şi responsabilitatea faţă de o fiinţă neajutorată).” Ei bine, da, întâlnirea cu un camarad din lumea celor care nu cuvântă este un pas important în declanşarea sentimentului de responsabilitate la copil.

”Cool, man!”

O bună educație presupune și un bun simț al umorului. Dar și aici discernământul trebuie să separe satira abjectă de umorul rafinat. Teodor Baconschi a dat totdeauna dovada unui umor fin, în ciuda spiritului său de conservator moderat cu care, de asemenea, ne-a obişnuit. În capitolul „Cool, man” autorul afişează o bună cunoaştere a secretelor limbajului tineresc pentru că, evident, este firesc să avem mai multă eficacitate în apropierea de cei tineri dacă le înţelegem, ca să zic aşa, „codurile sociale”. Spiritul programatic, schematismul rigid din care unii educatori, profesori, formatori, nu reuşesc să iasă este găunos şi nu este pe placul tinerilor care ştiu să aleagă între un spirit deschis şi închistarea ideologică. Pe de altă parte, se cade lesne şi în aplicarea unor criterii de corectitudine politică doar pentru a pretinde că practicăm adaptarea la nou. Simţul echilibrului este o raritate, dar trebuie căutat, găsit şi aplicat: „[…] Altfel spus, prea puţine valori rămân frecventabile în brava lume nouă a stării colective de amnezie. Dacă părinţii nu reacţionează împotriva acestui război cultural (prezentat schematic drept confruntare între «conservatori» şi «progresişti»), ei vor înlocui sclavia mentală comunistă a tinereţii lor cu sclavia intelectuală a propriilor copii. Una este să-ţi exerciţi pe bună dreptate spiritul critic, să chestionezi, să iei distanţă, să reexaminezi orice teorie şi să-ţi revendici dreptul unei judecăţi personale asupra oricărui fapt de cultură (în sensul larg) şi cu totul altceva să crezi orbeşte că trecutul civilizaţiei tale e un dulap cu schelete, o sursă de crimă şi de abuz deghizat religios sau politic. Şi că numai viitorul contează, întrucât va desăvârşi agenda unei justiţii sociale radicale. Viitorul nu poate fi decât prezentul care decantează creator patrimoniul moştenit […]”

Că tot avem de-a face cu un antropolog al culturii şi religiilor, am putea spune că în educarea – formarea deprinderilor de a-şi alege singur valorile, de a discerne axiologic, pentru un tânăr, adultul joacă rolul unui holomer, un ghid cu experienţă care-l ajută pe tânăr să practice observaţia participativă, pentru ca mai târziu să devină el însuşi un fin observator. E ceea ce Teodor Baconschi ne sugerează în capitole importante din Averea bunei educaţii („Educ, deci mă educ”, „Puterea exemplului”, „Plăcerea de a colecţiona”, „Mirajul Oxbridge”).

Lăsați deoparte device-urile!

Rămâne o frumoasă idee din finalul cărţii, în care ne dăm seama că ne continuăm identitatea morală şi culturală prin modul cum ştim să amprentăm în educaţia propriilor copii zestrea bunei educaţii ca avere de mare preţ, dar mai ales durabilă: „Cum timpul e unidirecţional, precum nisipul clepsidrei atras de gravitaţia terestră, îmbătrânim într-o continuă sincronie cu copiii noştri, pe diferitele paliere ale unei singure spirale vitale.[…] E aici reflexul autoidealizării noastre ca părinţi desăvârşiţi (deci complet altruişti), dar şi măsura clasică a vieţii împlinite, deşi, cinstit vorbind, există tot atâtea definiţii ale fericirii câţi indivizi umani. […]”

Ca să închei zâmbind, în speranţa că v-am convins despre cât de durabilă poate deveni Averea bunei educaţii, voi spune că această recentă apariţie de la Univers, sub semnătura lui Teodor Baconschi, este o carte de tipul must have!… Ca atare vă îndemn să lăsaţi pentru o clipă toate device-urile care vă pot conecta eficient sau nu la platforma (culturală)digitală şi să contemplaţi aroma de altădată a literei de tuş de pe hârtia clasică, citind pe „nerăsuflate” un best-seller autentic!…

De același autor