Dracula în Carpaţi. Bogdan-Costin Georgescu 11.02.2020

Fostei mele colege de la Construcţii şi de la Litere, Florentina, care poartă cu mândrie ia românească şi se poartă ca o haiducă

Cum era firesc în natura epocii, imediat după 1989 aveam să aflăm foarte multe despre literatura de sertar, adică despre operele terminate, dar nepublicate, sau despre operele nedefinitivate ale unor autori foarte cunoscuţi, ba chiar şi despre alte opere cenzurate şi inaccesibile publicului larg, ale unor autori despre care până la ora respectivă nu ştiusem mai nimic sau auzisem doar în treacăt din mărturisirile uneori codificate ale părinţilor sau bunicilor noştri. Era perioada de acumulări ample, de descoperire a unor noi orizonturi livreşti, când editurile apăreau ca ciupercile după ploaie, dar dispăreau sau se transformau subit la fel de repede, în peisajul tot mai consumerist care se contura ameninţător. Da, era într-adevăr o deschidere, mai ales pentru noi, cei care în decembrie 1989 eram studenţi şi descopeream că aveam un orizont uriaş de recuperări livreşti de îndeplinit pentru formarea noastră culturală. Era perioada în care îi descopeream pe Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionesco, Nae Ionescu, (Pr) Dumitru Stăniloae, (Pr) Constantin Galeriu, I. D. Sîrbu ş.a. sau ne trezeam brusc în faţa unui Eliade sau Sebastian cu opere necunoscute până atunci, opere pe care regimul ante-decembrist ştiuse să ni le ascundă cu grijă.

Anthony Quinn și ”Ora 25”

Printre aceste nume era şi acela al unui preot de care nu auzisem decât pe la Europa Liberă, fără să ne grăbim a-i da atenţia cuvenită, dar care se număra printre cei mai importanţi scriitori ai exilului, alături de Aron Cotruş, Vintilă Horia şi soţii Ierunca: era Părintele Constantin Virgil Gheorghiu, cel al cărui roman Ora 25 avea să devină sursă pentru o producţie cinematografică cu o distribuţie fabuloasă la Hollywood, o distribuţie ce-l avea în centru pe faimosul actor Anthony Quinn.

Prin vara lui 1990 vedeam pentru prima dată ecranizarea romanului Ora 25. Şi Televiziunea Română intrase, ca şi politica editorială post-decembristă, într-o primenire a valorilor şi filmele bune abundau în primii cinci ani după 1990, ceea ce nu se mai poate spune în prezent. Astfel că am avut ocazia să urmăresc rolul admirabil jucat de Anthony Quinn în pielea personajului Johann Moritz, acel naiv ţăran transilvănean cu origini săseşti şi care trece succesiv prin mai multe lagăre româneşti, ungureşti, germane apoi printr-un lagăr american pentru că, ironia sorţii, este confundat pe rând cu un evreu, un român, un ungur, iar la sfârşit cu un german. Numele său cu rezonanţe multi-etnice îi joacă feste şi ceea ce ar fi fost o tragi-comedie, dacă nu cumva o dramă adevărată, devine, prin fascinanta imaginaţie a lui Constantin Virgil Gheorghiu, unul dintre cele mai mari romane care au fost date de literatura română din exil. Alături de Huxley (cu Minunata lume nouă) şi Kundera (cu Ignoranţa), nu mă sfiesc să afirm, românul Constantin Virgil Gheorghiu a dat unul dintre cele mai mari romane ale secolului XX. Ce au în comun aceşti trei granzi ai literaturii universale?!… Răspunsul este invariabil: abilitatea de a scrie în limbaj vizual, pretabil la ecranizarea operelor lor!…

O critică deloc măgulitoare

Însuşi Mircea Eliade îi scrie la un moment dat o scrisoare Părintelui Gheorghiu în care îl felicită pentru roman şi chiar îi promite să-l sprijine în publicarea acestuia: „Dragă domnule Virgil Gheorghiu, // Sfârșesc de citit romanul dtale și nu mă încumet să mă culc înainte de a-ți spune, măcar în câteva cuvinte, cât sunt de entuziasmat. Te felicit din toată inima și te asigur că voi face tot ce-mi stă în putință ca acest roman să vadă cât de curând lumina tiparului. N-am citit nimic, în nici o literatură, care să se apropie, cât de departe, de teroarea istoriei pe care o îndură personajele dtale. Consider Ora 25 una din cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările. // Evident, așa cum se întâmplă întotdeauna, defectele sunt pe măsura talentului: adică, tulburătoare. Dar sunt sigur că o nouă revizie a manuscrisului le va putea lesne înlătura. // Încă o dată, felicitări! // Cu multă prietenie, Mircea Eliade — subl.n.” (coperta IV la ediţia din 2011 a romanului Ora 25, Editura Gramar — scrisoarea este din 1949, a se vedea EAA 3:545). În altă scrisoare, de data aceasta către Vintilă Horia (Paris, 1951[i]), Eliade îi mărturiseşte acestuia despre soarta editorială şi tirajul nesatisfăcător al ediţiei franceze a romanului său Maitreyi (La Nuit bengali în ediţia franceză), comparându-l cu tirajul romanului lui Constantin Virgil Gheorghiu, Ora 25, care a avut o medie de 2000 de exemplare pe săptămână timp de mai mult de un an. Ulterior, prin 1953, tot într-o scrisoare către Vintilă Horia, Eliade îl calomniază pe Constantin Virgil Gheorghiu pentru căderea într-un filosemitism motivat de interese materiale (pentru a i se publica la Paris cărţile —, dar se poate observa lesne din succesiunea cronologică a scrisorilor lui Eliade către Constantin Virgil Gheorghiu sau către alţii cu care vorbeşte tangenţial despre preotul scriitor, că este, inevitabil, o oarecare invidie pentru interesul mai mare al cititorilor de atunci de la Paris pentru scrierile lui Gheorghiu decât pentru ale lui Eliade): „Pe aici — adică prin Franţa, mai exact chiar la Paris — n.n., singura noutate «românească» a provocat-o C[onstantin] V[irgil] G[heorghiu]. La Seconde chance evocă «masacrele evreilor români» în aşa fel, încît ai crede că Buchenwald-ul nu e nimic. Dar gazetele au descoperit şi publicat pagini violent antisemite din Ard malurile Nistrului. Ca să se răscumpere, această canalie (Sic!… Va fi avut şi Eliade parti-pris-urile lui!… — n.n.) a împins filosemitismul pînă la denigrarea propriei lui patrii. Cînd mă gîndesc că şi acest roman va fi tradus în cinsprezece limbi şi citit de sute de mii de oameni, mă apucă deznădejdea. Sîntem cu adevărat un neam fără noroc. Singurul nostru succes mondial se întoarce asupra noastră. Românii şi-au meritat soarta, gîndesc oamenii de bună-credinţă după ce citesc «ororile fasciste» descrise de Gheorghiu (subl.n.)”[ii].

Cârcoteli și calomnii

Este bine de ştiut că toată viaţa sa Constantin Virgil Gheorghiu a fost calomniat când de comuniştii români şi de cercurile intelectualilor francezi de stânga, foarte puternice după căderea Generalului de Gaulle, când de legionari şi de cercurile extremiste de dreapta, dar şi de intelectualii care au cochetat cu acestea din urmă. Fiind ataşat de presă pe lângă ambasada României în Croaţia în timpul războiului, a fost asociat de comunişti cu legionarismul, iar pentru legionarii din exil a devenit indezirabil tocmai datorită exceselor critice ale lui Eliade. Despre continua sa calomniere de către ambele tabere, dreapta şi stânga, vorbeşte foarte argumentat Thierry Gillyboeuf în cartea sa intitulată chiar Constantin Virgil Gheorghiu – scriitorul calomniat. Totuşi Gheorghiu a avut păcatele sale, aşa cum mărturisesc Mircea Eliade şi Monica Lovinescu, mai ales când vorbesc despre zgârcenia sa când era solicitat să sprijine apariţia revistelor româneşti din exil, el fiind un scriitor bine vândut la vremea respectivă, deci beneficiind de un oarecare cheag financiar în comparaţie cu alţi români din exil. Aceasta spune, totuşi, destul de mult despre receptarea romanelor Părintelui Gheorghiu în Franţa. Mai târziu, ecranizarea romanului său Ora 25 a confirmat valoarea operei sale la nivel mondial şi a trecut aceste comentarii într-un con de umbră. Dar comentariile răutăcioase vor reveni peste vreme, din partea lui Mircea Eliade, Monica Lovinescu şi a altor intelectuali. Un lucru este cert: românii sunt foarte pătimaşi, iubitori de valori străine în ciuda celor autohtone, iar în ciuda prezentării lor edulcorate de către echipa adeptă a superiorităţii mioritismului în faţa tuturor sistemelor filosofice, românii nu suportă succesul de imagine al altuia, capra vecinului şi oile cornute fiind un continuu motiv de invidie şi ură.

Drama părintelui

Din păcate nici în prezent nu se cunoaşte foarte mult despre opera lui Constantin Virgil Gheorghiu, deşi este unul dintre cei mai cunoscuţi autori români în afara graniţelor României. Virgil Gheorghiu ar trebui studiat în liceele româneşti contemporane, cu atât mai mult cu cât opera sa a inspirat variante cinematografice hollywoodiene. Dar, chiar aşa, cine a fost (Părintele) Constantin Virgil Gheorghiu?!… Fiu şi nepot de preot, el s-a născut la Războieni, Neamţ, pe 15 septembrie 1916. A absolvit Liceul militar „Regele Ferdinand I” în 1936 la Chişinău, dar nu a urmat cariera militară, ci a absolvit studiile universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti. A intrat în diplomaţie şi după terminarea războiului s-a retras definitiv în Franţa. Studiază Teologia la Heidelberg şi în 1963 este hirotonit preot la Paris pe seama parohiei „Sfinţii Arhangheli”; ulterior este numit iconom stavrofor sub ascultarea Patriarhului Ecumenic. Detalii picante despre viaţa sa de jurnalist cultural şi reporter de război ne oferă Thierry Gillyboeuf în monografia pe care i-a dedicat-o (apărută şi în România, în 2019, la Editura Sophia în traducerea şi cu notele Pr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu); pentru o acuzaţie de plagiat după o poezie a lui Virgil Carianopol, Gheorghiu intră în colimatorul legionarilor. Episodul este redat de T. Gillyboeuf în cartea sa: „[…] În decembrie 1937, în baza poemului Scrisoare către tatăl meu, el este acuzat de către ziarul Buna Vestire, organul oficial al Gărzii de Fier, că a plagiat Scrisoare către mama mea a vechiului său prieten Virgil Carianopol. A doua zi se prezintă la redacţia ziarului, de unde i se transmite că poetul Carianopol nu se putuse înşela, pentru că este legionar […]” (Gillyboeuf 2019:24). Comuniştii francezi nu au întârziat nici ei să-l acuze pentru pasaje considerate antisemite din faimosul reportaj de război Ard malurile Nistrului. Era prea târziu, însă, Gheorghiu devenise cunoscut pe plan mondial pentru Ora 25. Întrucâtva personajul său Johann Moritz este un alter-ego al autorului şi drama lui Johann Moritz este drama Părintelui Gheorghiu, trecut el însuşi prin experienţa lagărului. Până la sfârşitul vieţii va rămâne un scriitor damnat, dar literatura sa trebuie reevaluată şi adusă şi în faţa generaţiilor tinere de astăzi.

Manuscrisul din sertar

În ultimii ani opera lui Constantin Virgil Gheorghiu a fost tradusă, republicată, dar şi scrieri inedite ale autorului au fost aduse  şi la cunoştinţa publicului larg şi în România. Cel care s-a ocupat cel mai mult de aceasta şi cu multă acribie este editorul şi traducătorul Gheorghiţă Ciocioi. La Sophia au mai apărut şi altele: Omul care călătorea singur (2010), A doua şansă (2012), Poporul nemuritorilor (2014), Necunoscuţii din Heidelberg (trad. Gheorghiţă Ciocioi, 2015), Spioana (2017), Memorii. Martorul orei 25 (2017).

Menţionam la început despre literatura de sertar şi revine un merit deosebit lui Gheorghiţă Ciocioi că a pus recent pe piaţa românească de carte acest roman fabulos, Dracula în Carpaţi (trad. Gheorghiţă Ciocioi).

Dracula în Carpaţi este un roman-frescă întins pe perioada interbelică din perioada lui Carol al II-lea şi a guvernării legionare şi până la venirea comuniştilor, urmată de abdicarea forţată a Regelui Mihai I, un roman fabulos (dar nu în sensul de ficţional pur, ci de „mult prea frumos”!). Este un roman îndrăzneţ care vorbeşte în termeni epici criptaţi despre un moment dramatic al istoriei noastre. Autorul se strecoară admirabil printre intrigi pentru a marca aceeaşi dragoste pentru ţinuturile natale de al căror dor suferă, auto-exilat şi damnat chiar de către ai săi. Şi aici, ca şi în Ora 25, personajul principal, reprezentat de tânărul eminent Decebal, nu este decât o proiecţie a autorului (cunoscătorii biografiei autorului vor recunoaşte în acest tânăr care ratează şansa de a urma umanioarele, devenind cadet, aspirant al Armatei Regale şi apoi haiduc tocmai alter-ego-ul autorului care urmase în viaţa reală liceul militar la Chişinău). Şi chiar mai mult aici, în Dracula în Carpaţi, decât în Ora 25, autorul se proiectează anamnetic în personajul principal. Şi acest roman are o structură aproape vizuală care îl califică drept un posibil scenariu pentru un alt film de succes, după Ora 25. Mişcarea personajelor, secvenţialitatea scenelor, accentul pus pe un plan în detaliu al scenei, muzicalitatea peisajului, toate acestea concură la alcătuirea unei diorame care-şi aşteaptă doar declanşarea mişcării ca într-o secvenţă cinematografică; este aşteptat, parcă, regizorul care să dea indicaţii scenice şi să strige angajant: „Atenţie!… Secvenţa spânzurării!… Motor!…” Cei care cunosc cât de cât istoria interbelică vor recunoaşte în personajele cheie ale romanului personalităţi ale vremii, de la cele mai şterse la cele mai importante. Era evidentă, de pildă, asocierea Părintelui Constantin Virgil Gheorghiu cu legionarii, de către vânătorii de vrăjitoare, de vreme ce şeful haiducilor (numit aşa de autor), numit tâlhar de către prefectul poliţiei de la Iaşi şi de către generalul Dracopol, guvernatorul Bucovinei, nu pare a fi altul decât bucovineanul Corneliu Zelea Codreanu,  numit în epocă de către adepţi: Căpitanul.

O carte esențială

Romanul Dracula în Carpaţi este scris în 1982 şi rămas în manuscris. Este valorificat şi tradus de Gheorghiţă Ciocioi în româneşte şi publicat în aprilie 2019 la editura Sophia. Intriga romanului se construieşte în jurul experienţei ciudate pe care o trăieşte irlandezul Baldwin Brendan, un etno-antropolog rătăcit în pădurile bucovinene, venit aici pentru a face cercetări legate de Dracula pentru o teză de doctorat având ca subiect vampirismul. Este ceva firesc ca această întreprindere a unui doctorand irlandez să fie considerată o adevărată nebunie atât de către jandarmeria regală, cât şi de către haiduci; cu diferenţa că printre haiduci Baldwin Brendan găseşte foarte buni vorbitori de limbă engleză (aluzie fină a autorului că printre legionari erau majoritari reprezentanţii elitelor intelectuale ale vremii, studenţi la universităţi din ţară sau la prestigioase universităţi din afară). Chiar Gaspar Novalis, şeful haiducilor, vorbeşte foarte bine engleza!… Iată-l descris într-o scenă cu caracteristică de moment cinematografic: „Gaspar Novalis, profesorul de matematică ajuns tâlhar şi şef al haiducilor în munţii Petrodavei, seamănă întru totul eroului de cinema. Când actorul american apare pe ecran într-o sală de cinema din Petrodava, Iaşi ori vreun alt târg de munte, spectatorii, în majoritatea lor adolescenţi şi femei, aplaudă şi strigă în cor, scandând: «Novalis, Novalis, Novalis!»” (Gheorghiu 2019:18). Unul dintre haiduci fusese chiar student la Filologie Engleză, cum se desprinde din roman, fiind pasionat de Shakespeare. Nu mică îi este, deci, mirarea lui Brendan când află că unul dintre haiducii care îl răpesc este bun vorbitor de engleză, iar altul chiar specialist în literatură britanică. Ulterior Baldwin Brendan se va căsători cu Glafira Dracopol, fiica guvernatorului regal al Bucovinei (generalul Dracopol) şi va intra în înalta societate a vremii: „Baldwin Brendan e profesor de literatură şi civilizaţie anglo-saxonă la universitatea din Iaşi. Tocmai şi-a încheiat cursul. Amfiteatrul e plin. Snobii vin să asculte cursurile sale, deoarece Baldwin Brendan e ginerele guvernatorului regal, soţul Glafirei Dracopol. O altă categorie de studenţi e cea care admiră civilizaţia şi limba engleză. La sfârşitul cursului se aplaudă. Baldwin Brendan, foarte elegant, cu părul roşu în dezordine, e înconjurat până la ieşire. […]” (Gheorghiu 2019:364)

Incorectitudini politice

Numele personajelor din roman sunt emblematice pentru filosofia literară a lui Constantin Virgil Gheorghiu; am putea spune că autorul este un adevărat artist al mânuirii etimonului în scopul ascunderii intereselor sale de mesaj (aceasta putând fi considerată chiar o artă de construcţie epică), care vizează mijloace „subversive” de a indica cititorului avizat reala identitate în epocă a personajelor din roman, adevărate proiecţii ale personalităţilor istorice ale vremii. Asta cântăreşte enorm în această epocă a corectitudinii politice; altminteri probabil că romanul ar fi fost dezavuat de cercurile care asigură „normalitatea” sub vectorii trasaţi de instituţiile pentru care corectitudinea politică este singura vertebralitate etică a societăţii contemporane. „Vizitiul episcopului se numeşte Hamal […]” (Gheorghiu 2019:121), doctorul se numeşte Horaţiu Dromichete, căpitanul haiducilor se numeşte Gaspar Novalis, haiducii poartă nume precum: Flaviu Zelot, Lucian Fraga, Coriolan Zadar, Ionel Nimic (supranumit Gepidul), Bonifaciu Argat, jandarmii poartă nume ironice precum Titu Cozoroc sau Mircea Gologan. Toponimele au rezonanţă dacică: Dorna, Petrodava, Bogaz, Opidani etc. Se observă la Gheorghiu, în acest roman, o apropiere de traco-geto-dacism (unul dintre filoanele istoriei străvechi din care s-au inspirat şi haiducii / legionarii), fără să se cadă, însă, în isteria daco-patiei. Această trăsătură îi vădeşte parti-pris-ul naţionalist din tinereţe, dar nu-l clasifică drept legionar pe autor. De fapt şi de drept, Părintele Constantin Virgil Gheorghiu îşi atrage vrăjmăşia tuturor criticilor pentru talantul şi talentul pe care le are, pentru stilul irepetabil cu care ştie să-şi tragă toate foloasele din catastrofele istorice, exploatându-le admirabil din perspectivă literară.

Problema trecerii la calendarul nou, la stilul nou, în Ortodoxia românească a generat, ca şi în alte ţări ortodoxe o ripostă dură din partea „conservatorilor”. Influenţa unor secte de inspiraţie rusă a făcut ca anumite minorităţi, în special în Bucovina şi Moldova, să păstreze tradiţiile vechi şi să formeze un zid împotriva tendinţelor înnoitoare ale Bisericii, tendinţe susţinute şi de Carol al II-lea sub pretextul adaptării României la civilizaţia modernă europeană. Interesant este faptul că, de data aceasta ca imaginar romanesc, Gheorghiu îi identifică şi pe haiduci / legionari ca susţinători ai stilismului. Cert este că autorul se bazează pe fapte reale din epocă, numai că exagerează amploarea acestora din raţiuni de construcţie epică. Astfel, problema calendarului devine în Dracula în Carpaţi, un semn al vechiului, ca dorinţă de păstrare a tradiţiilor împotriva tendinţelor reformiste ale lui Carol al II-lea. Autorul face din acest aspect o intrigă secundară sau o motivare de reacţie pentru personajele sale.

Somnul din marele dormitor

Este bine ştiut faptul că în teologia răsăriteană un loc aparte îl ocupă şi un cult special al morţilor, o formă de rugăciune deosebită pentru sufletele celor plecaţi din lumea materială. Morţilor li se cuvine respect, cimitirele fiind locuri sacre, iar osemintelor li se acordă un tratament special. Un fragment al romanului este evocator în acest sens: „Haiducii sunt mulţumiţi: l-au pus pe mort la adăpost. Închizând mormântul sunt aproape fericiţi. În ţinutul moldav moartea nu înspăimântă. Jules Michelet a observat aceasta: «În România omul nu se ia la ceartă cu moartea. Nu se întristează atunci când o vede. O întâmpină, se căsătoreşte bucuros cu această Crăiasă — a Lumii mireasă — şi consumă fără murmur căsătoria. Ivit ieri din natură, i se pare minunat, astăzi, să se întoarcă în sânul ei»[iii] «Cimitir» înseamnă «dormitor». Când oamenii sunt obosiţi, merg să se odihnească, să doarmă în marele dormitor, în cimitir. Se vor deştepta când îngerii vor suna cu trâmbiţele lor învierea de obşte. În acea zi oamenii vor ieşi din mormântul lor, exact cum se scoală din pat în fiecare dimineaţă — subl.n.” (Gheorghiu 2019:128). Orice lipsă de respect la adresa celor morţi, impietatea faţă de trupurile celor răposaţi şi profanarea mormintelor stârnesc, pe bună dreptate, reacţia violentă a haiducilor. Constantin Virgil Gheorghiu leagă interesul pentru vampirologie al lui Baldwin Brendan de acest cult al morţilor, dar şi de cultul eroilor care îşi avea un loc aparte la legionari (a se vedea cazul spectacolului funerar de amploare naţională al înmormântării voluntarilor anti-comunişti de la Majadahonda, Moţa şi Marin, dar şi reînhumarea martirilor de la Tâncăbeşti, în frunte cu Căpitanul Legiunii, evenimente care au marcat profund conştiinţele membrilor Legiunii Sfântului Arhanghel Mihail) şi această conexiune duce la crearea unor scene care fac savoarea romanului; acest lucru este tratat cu o rafinată scenografie în capitolele: „Amnistie pentru morţi”, „Tâlharul decapitat vizitează cimitirul în care a fost înmormântat”, „Un mort îi scrie logodnicei sale”, „Aspirantul decedat îi face o vizită colonelului său” şi „Irlandezul care îl căuta pe Dracula în Carpaţi primeşte vizita mai multor morţi”. Titlurile acestor capitole sunt foarte sugestive; nu este aici vorba de fantasmagoric, de ireal, ci de acţiunea deliberată a haiducilor care-şi înscenează moartea pentru a se răzbuna. Chiar şi aceste episoade ale romanului fac trimitere la evenimente reale din istoria României, iar capitolul „Ţara natală a lui Dracula invadată de morţi” se referă limpede la Rebeliunea Legionară.

Ultimele două capitole se concentrează pe nemulţumirile haiducilor / legionarilor, pe abdicarea Regelui (care le cere aghiotanţilor să spună poporului că abdică din interese personale, anume din motive de dragoste pentru o femeie — aluzie la relaţia extraconjugală a Regelui Carol al II-lea cu Elena Lupescu), pe venirea ruşilor în ţară şi cu ei instaurarea regimului comunist care va arunca România într-o lungă noapte istorică, semi-seculară.

”Must read!”

Ar fi foarte multe de spus despre tehnica epică adoptată de Constantin Virgil Gheorghiu pentru a strecura printre rânduri adevăruri istorice. Se remarcă o predispoziţie pentru folosirea reperelor mitologice antice pentru a desemna personaje cu o anumită stare comportamentală sau atitudine; stăpânul vestitei herghelii se numeşte Mitridate, fata lui se numeşte Armina Decebal. Se fac referiri la universul vieţii mânăstireşti şi la dedesubturile birocraţiei episcopale, total detaşată de universul mistic al adevăratei Ortodoxii. Mitridate şi Armina sunt personaje care reprezintă statornicia în credinţă şi vitejia oamenilor locului. Se face trimitere în multe rânduri şi prin foarte multe mijloace la atmosfera mioritică a satelor bucovinene, la tăria de caracter a muntenilor, la intransigenţa haiducilor / legionarilor, la excesele politice din timpul regimului carlist, dar şi la alunecarea legionarilor în violenţă. Din această perspectivă era limpede că tipul acesta de literatură nu putea decât să stârnească critici serioase din partea cercurilor democratice de stânga ale Occidentului, mai ales din partea intelectualilor francezi de stânga. Dar toate acestea nu umbresc, ci dimpotrivă, sporesc savoarea romanului.

Aşadar, dincolo de titlul incitant, romanul Dracula în Carpaţi îi introduce pe lectori în atmosfera tenebroasă a sfârşitului anilor ’40, în dedesubturile mitologiei vampirismului românesc, în universul cultului morţilor din teologia răsăriteană, în misterele politicii româneşti din timpul sfârşitului ultimului război mondial, în secretele etnografiei nordului românesc. Sunt tot atâtea motive pentru care putem să considerăm această admirabilă operă a lui Constantin Virgil Gheorghiu un roman de mare calibru epic, un roman de o complexitate simbolică rară, un manual de etno-antropologie românească, în concluzie o carte esenţială pentru biblioteca fiecărui iubitor de literatură românească. Cum ar spune personajul romanului, irlandezul Baldwin Brendan, Dracula în Carpaţi este categoric un… must read.

Prima ediție românească a celebrului roman ”Ora 25”

 

BIBLIOGRAFIE ŞI NOTE:

Gheorghiu, Constantin Virgil. 2019. Dracula în Carpaţi (trad. din lb. franceză de Gheorghiţă Ciocioi). Bucureşti: Editura Sophia.

Gillyboeuf, Thierry. 2019. Constantin Virgil Gheorghiu – scriitorul calomniat (trad. din lb. franceză şi şi note Pr Maxim (Iuliu-Marius) Morariu). Bucureşti: Editura Sophia.

Eliade, Mircea. 1999. Europa, Asia, America: corespondenţă (vol.1 A-H). Bucureşti: Humanitas (prescurtat EAA 1)

Eliade, Mircea. 2004. Europa, Asia, America: corespondenţă (vol.2 I-P). Bucureşti: Humanitas (prescurtat EAA 2)

Eliade, Mircea. 2004. Europa, Asia, America: corespondenţă (vol.3 R-Z). Bucureşti: Humanitas (prescurtat EAA 3)

[i] EAA 1:441

[ii] EAA 1:459

[iii] Jules Michelet, Légendes démocratiques du nord, Paris, 1854, p.342, citat în Gheorghiu 2019:128.

De același autor