Hermeneutul de serviciu despre con-știință (I)Răzvan Mucenica 01.03.2022

• Articolul de față vă invită la o reflecție asupra  cuvântului conștiință.
• Fiind chiar numele prezentei reviste, cuvântul conștiință trebuie să vă fi sunat de atât de multe ori în ureche încât să-și piardă din strălucire.
• Tocmai de aceea am considerat că o astfel de lămurire este nu doar potrivită, ci și necesară. Nu vom urmări definirea termenului, ci mai curând înțelegerea lui.
• Prin urmare, să vedem ce ar putea să ne rezerve acest concept dincolo de explicațiile comune.

În primul rând, vrem să aducem în vedere cititorului o subtilitate terminologică pe baza căreia vom opera. Ca termen psihiatric, conștiința este interșanjabil cu cel de conștiență. Cel din urmă se referă, din punctul nostru de vedere, la simptomul conștiinței, la premisa somatică din care originează orice fenomen de conștiință. Ca prim răspuns al dicționarului[1], vom găsi un calup de definiri, diferite întrucâtva, însă toate păstrând centrul înțelegerii comune al termenului. Conștiința este intuiția/percepția faptului că existăm, că avem o responsabilitate morală față de aproapele nostru și față de noi înșine, că avem o înzestrare aparte care ne permite să gândim liber, ș.a.m.d. .

„Hotare de sens”

Observăm că definițiile se înlănțuie unele de altele, pornind de la ideea de existență conștientă de sine. Ca orice definiție, se ajunge din punct de vedere al sensului tot la circularitate, la o tautologie: conștiința este existența conștientă, este conștiința propriei persoane, a propriei subiectivități. De-a lungul istoriei diferitele paradigme religioase, filosofice sau științifice au produs fiecare câte o definiție, care mai de care mai strălucitoare, însă niciuna nu a reușit să ne comunice miza conceptului.

Ce facem noi cu aceste definiții abstracte? Cum ne raportăm la această realitate a conștiinței pe care nu reușim să o sesizăm corespunzător, dar de a cărei existențe suntem mai mult decât convinși? Este chinuitor hiatus-ul dintre ceea ce spunem și ceea ce simțim că este conștiința, nu pentru că nu am înțelege la ce se referă definițiile, nici pentru că am avea dubii lăuntrice în privința propriei trăiri.Travaliul apăsător care circumscrie problema conștiinței este de altă factură. De aceea ne-am gândit că intervenția hermeneutului de serviciu este binevenită. El este specialist în hiatus-uri, în spații limită, în hotare de sens și de lumi.

„Dibăcia de tălmaci”

Să facem cunoștință cu acesta. Probabil l-ați mai întâlnit cu diferite ocazii neașteptate. Poate chiar ați fost și dumneavoastră chemat să prestați acest serviciu în folosul propriu sau al aproapelui. Semnalmentele lui nu sunt niciodată clare. Apariția lui însă este mereu sesizată. Statura sa este învăluită de întuneric, întrucâtva obscură și de necuprins, lăsând mereu în urmă o dâră de mister care ne poartă într-o lume mai bogată de sensuri și trăiri. Astfel el ni se arată deschis la interogări, blând și zâmbitor, lăsând să vorbească mai mult...tăcerea. Totuși, reușește să cucerească audiența prin dibăcia lui de tălmaci, elegantă și voioasă, prin precizia cu care ne rostește direct în inimă cuvintele potrivite care ne dezleagă.

Pehermeneutul de serviciu îl putem întâlni în persoana preotului, a călugărului, a vecinului, a prietenului, a soțului sau a soției, a copilului, a cerșetorului sau chiar în persoana noastră. Cu toții avem vocație de hermeneuți. Dar ce este acest hermeneut și ce legătură are cu discuția noastră despre conștiință?

Cine-i Hermeneutul?

Dacă răspundem scurt la întrebare, vom spune că hermeneutul este acel individ care se ocupă cu hermeneutica. Sună amuzant până ne obișnuim cu el, însă este ceva foarte propriu omului și mai ales românului. Desigur că nu e un atribut de la sine pozitiv, dar asta e altă discuție. Hermeneutica este o metodă de interpretare a chestiunilor spirituale. Hermeneutul se distinge de interpret prin faptul că aportul său constă în a spori conținutul subiectului abordat. El procedează diferit de interpret prin faptul că folosește circularitatea definițiilor pentru a spori, în mod paradoxal, confuzia. El ne face să înțelegem că nu pricepem îndeajuns și ne provoacă să ieșim din spațiul definițiilor prestabilite. Ne dezlănțuie de concepțiile și mai ales de preconcepțiile  noastre. Hermeneutul este plasat în afara orizontului nostru.  Atunci când îl întâlnim, el pare că provine din altă lume și, într-un sens, chiar așa este.

„El este Cuvântul”

În credința noastră creștin-ortodoxă, cunoaștem toți puterea hermeneutului. Iisus Hristos este hermeneutul prin excelență, însă El nu e doar atât. El este izvorul însuși de sensuri și rațiuni. El este Cuvântul. Noi, însă, săraci și slabi am reușit să cuprindem doar în parte persoana Sa, iar una din aceste părți pe care ne-a dat-o și nouă este aceea de hermeneut. Prin sfântul Apostol Pavel avem modelul creat de hermeneut, chemat din întunecime spre un deschis care desface drumul spre  dincolo. În Faptele  Apostolilor,  sfântul Pavel este confundat de  către  elini cu Hermes, zeul mesager, datorită apariției sale strălucitoare de propovăduitor al Evangheliei lui  Hristos.