Uite Ortodoxia, nu-i Ortodoxia. Totuşi....Ortodoxia!Costin Jacob 27.06.2018
Mă gândeam sincer, la început, că aceşti oameni sunt de-a dreptul... ţăcăniţi.
Când un român oarecare, din marea cireadă a indivizilor, părăseşte credinţa creştină ortodoxă ca să fie acceptat (a se citi tolerat!) într-un mediu mercantil care condiţionează statutul social dintr-o „civilizaţie” apuseană de apartenenţa la vreo confesiune neoprotestantă sau protestantă, atunci mai că înţelegi că este mic la suflet şi face asta din dorinţa de supravieţuire, ca a oricărui individ din jungla umană. Dar atunci când un britanic neaoş trece de la anglicanism la Ortodoxie, păi toţi cirezienii trebuie să înţeleagă că acela ştie de ce îşi asumă acest gest şi mai ales că înţelege cu adevărat că Ortodoxia este mult mai mult decât o simplă confesiune între celelalte din sfera corectitudinii politice. Când unul dintre aceşti călători către Adevăr renunţă la tot pentru o „religie exotică balcanică”, trecând de la statutul de capelan al Ducelui de Westminster, la cel al unui popă prin coclaurii unui countryside de miazănoapte în Albionul lui Sir Churchill, atunci, dacă eşti un ordinary human being te gândeşti că este poate atins de o afecţiune psihică, pentru că altminteri cum îţi poţi explica această alegere „abracadabrantă”?!...
Am cunoscut un om!
Ei bine, am cunoscut un asemenea mistagog care m-a scos definitiv din chronos şi m-a redat lui kairos...Când am plecat din România, am hotărât că trebuie să mă înstrăinez tot mai mult de ultimele mele răbufniri de mioritism pentru ca să mă pot integra mai lesne în societatea lor „sănătoasă”. Aveam să realizez că aveau şi ei „nebunii” lor, dar nebuni pentru Hristos. Se pare că mitul nostru fondator are o prea adâncă semnificaţie hristică pentru că m-am păcălit, iar mitul s-a răzbunat pe „trădarea” mea. În fine, exodul este şi o pedeapsă corectivă (vezi rătăcirea evreilor prin pustie atât amar de vreme înainte de a intra în Ţara Făduinţei!)
Crescusem de mic în Biserică, în preajma unor mari duhovnici, dar remarcasem şi micile alunecări ale unor omeneşti slujitori; eram tânăr şi credeam în Perfecţiune. Îmi imaginam că Alteţa Sa Perfecţiunea Absolută locuieşte prin occidentalele coclauri, nicidecum prin România Lor. Mă înşelam amarnic, aveam să îmi dau seama de asta mai târziu, când am aprofundat şi atmosfera de aberatio mentis generată de tot mai „implementatul” concept al Corectitudinii Politice. Dar culmea, din acest coşmar coclaurizant avea să mă trezească un preot ortodox englez. Şi acest preot nu este un personaj pitoresc, exotic, un oarecare frustrat de prea multă îndestulare, un cabotin anarhist shakesperian, ci un adevărat intelectual, poet, specialist în ebraică, greacă şi (wow!...) ugaritică, cu studii la Sheffield, Cambridge şi Oxford.
Tăcăneala şi redutele Duhului Sfânt
Prin 1993 mai mulţi clerici anglicani, nemulţumiţi de abaterile grave ale Bisericii Angliei (care culminaseră cu decizia foarte corectă politic de a hirotoni şi femeile ca preotese oficiante), au decis să se îndrepte spre creştinismul autentic, cât mai aproape de sursele creştinismului originar. Şi astfel, după multe peripeţii pe care am să le povestesc cu altă ocazie, au ales Biserica Ortodoxă a Antiohiei, cea în care, aşa cum ne arată Scriptura, ucenicii lui Hristos s-au numit pentru prima dată... creştini. Unul dintre aceştia era şi Părintele profesor Jonathan Hemmings, actualul paroh de la Lancaster al Parohiei „Sfânta şi de viaţă dătătoarea Cruce”.
L-am cunoscut pe Părintele Jonathan Hemmings când era deja la Lancaster ca preot ortodox şi profesor la Lancaster Royal Grammar School. Ce descoperire superbă, ce întoarcere acasă, ce revenire am trăit atunci!... În primul rând am aflat că poţi rămâne patriot şi fără să te afli fizic în România, prezent în masa de nesemnificativi „mioritici”, dar care importă fără discernământ modele apusene; poţi să participi chiar de la distanţă la memoria valorilor culturale naţionale, grefate tocmai pe acest creuzet de spiritualitate reprezentat de Biserica Universală Ortodoxă. Am cunoscut şi alţi anglicani care trecuseră la Ortodoxie şi mă gândeam sincer, la început, că aceşti oameni sunt de-a dreptul... ţăcăniţi. Chiar şi ţăcăneala lor începea să-mi sune ca ţăcănitul toacei de la bisericile de lemn din Maramureş, pe care aceşti charismatici mi le descriau ca pe nişte redute ale Duhului Sfânt. Aceşti nebuni ai lui Hristos, aceşti iluminaţi ai faimosului Sfânt Patrick (Sfântul Patriciu cel Mare, sfânt cât se poate de ortodox!) îmi prezentau o Românie pe care eu însumi nu mi-o închipuisem niciodată, o oază de vertebralitate într-un ocean global, de multiplă stupiditate cu ştaif. Câinii occidentali cu covrigi agăţaţi de cozile lor băţos vectoriale începeau să schelălăie în mintea mea ca nişte drăcuşori ineficienţi ce se stingeau ca fumurile muştiucului de la o candelă stinsă de vreun ţârcovnic la sfârşitul Sfintei Liturghii.
Nu rataţi!
Aflu acum de la prieteni că în curând acest ambasador al Ortodoxiei în Albion va fi prezent în România pentru lansarea unei cărţi de reflecţii spirituale inspirate de viaţa şi învăţăturile unui mare spirit ortodox care a fost (şi este! — că ortodocşii adevăraţi trăiesc în kairos) Sfântul Antonie cel Mare. O bucurie în plus pentru cei născuţi creştini (cum le place românilor să se recomande cu infatuare nejustificată) să cunoască un om care este făcut ortodox, dar care îşi asumă ortodoxia zilnică din convingere fermă, sub forma unei stări de sănătate ontologică. Pe 21 mai, la Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga” din Ploieşti — îmi spun prietenii mei de la Conştiinţa — Părintele Jonathan Hemmings va susţine o conferinţă despre „Ortodoxia în Apusul Europei” şi va lansa cartea sa intitulată Fountains in the Desert / Izvoare în deşert, editată bilingv, dar şi Visited by God, cartea presbiterei Jeanne Harper, văduva Părintelui Michael Harper, vrednicul de pomenire fost director al Institutului de Studii Creştin Ortodoxe de la Cambridge, cel care a condus grupul de prelaţi anglicani care s-au convertit la Ortodoxie sub îndrumarea vrednicului de pomenire Patriarh Ignatios al IV-lea al Antiohiei.
Textele cărţii care se va lansa la Ploieşti de ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena sunt articole publicate parţial în Conştiinţa, altele sunt inedite, dar în primul rând privilegiul pe care îl vor avea ploieştenii să-l asculte pe Părintele Jonathan Hemmings, acest intelectual ortodox britanic, este o ocazie rară în care se poate înţelege că Ortodoxia transcende planul unei simple religii şi devine respiraţie, zbor de înger, Lumină Lină, rugăciune a minţii în inimă, scară către cer, săgeată prin vămile văzduhului, rug aprins, înstrăinare de străinătate, apă vie, poartă a cerului şi armă împotriva diavolului.
Şi totuşi rămâne Ortodoxia Crucii! In hoc signo vinces!...
(Articol publicat în Revista Conştiinţa nr.92, mai 2013)