V: Cupa deschisă spre cer. Mărturii despre Vasile Voiculescu Florina Steliana Vasilescu 24.06.2019
Vasile Voiculescu rămâne un model ce trebuie privit cu sufletul în strădania de a-i înțelege personalitatea luminoasă și complexă. De la început și până la sfârșitul vieții, poetul trăiește în universul credinței, al convingerii interioare neclintite într-o putere care hotărăște formele și mersul lumii. Lui i-a fost dăruit harul de a crede! Convingerea lui neclintită poate cunoaște momente de fervoare sau de apatie, de tăcere înghețată sau de extaz, dar nu e niciodată pusă la îndoială sau negată.
Omul pe care nu l-a cunoscut nimeni
O a doua trăsătură caracteristică este înzestrarea nativă de a empatiza, superioară mediei. O înzestrare pe care omul și scriitorul au perfecționat-o prin lecturi și rugăciune, dar asupra căreia a păstrat o discreție absolută. De altfel, în materie de deontologie medicală, afirma că „medicul trebuie să fie profund recunoscător pacientului, care i-a dat prilejul să facă o faptă bună.” Comunicarea psihică instantanee, capacitatea sa de a deveni altul, l-au însoțit permanent de-a lungul activității sale, atât ca medic, cât și ca scriitor. Fără această capacitate neobișnuită, nimic din viața și opera acestuia nu poate fi înțeles. Apare apoi și râvna de a converti rezultatul demersului într-o faptă bună. Pentru Vasile Voiculescu eticul și religiosul nu pot fi separate. În opera literară, el va subordona întotdeauna frumosul binelui. Actul de vindecare era considerat un act de transmitere a energiei spirituale, asemenea actului artistic.
Singurătatea și discreția au fost condițiile în care se desfășoară traseul spiritual al lui Vasile Voiculescu. A rămas un singuratic, cu absolută îngăduință față de oricine și orice, dar imposibil de subordonat altei puteri decât lui Dumnezeu. „ Pe acest om nu l-a cunoscut nimeni.” spunea Dinu Pillat.
Râvna de a deveni altceva
Dacă ar fi să plecăm de la rădăcinile sale, de la locul nașterii - comuna Pârscov, situată la curbura Carpaților, am afla că acesta era nu numai păstrător de legende și eresuri, ci și depozitar al unei neobișnuite formațiuni geologice (azi rezervație naturală) în satul Bădila, „ Sarea lui Buzău”, formată din 40 de blocuri de calcar prinse în sare, de forme și dimensiuni diferite, o expoziție de sculptură în sare, ce va fi regăsită, mutată în ocnă, în romanul „Zahei orbul”. La mică distanță se află Poiana Mărului, azi mănăstire de maici. În 1733 se sfințea aici Schitul cu hramul Duminica Tuturor Sfinților, ridicat de starețul Vasile, recunoscut drept primul dascăl al rugăciunii minții în Răsăritul ortodox. Ucenicul său, Paisie Velicicovski, traducător al Filocaliei (1782, Viena) din greacă în slavonă, va fi cel care va răspândi rugăciunea minții și a inimii în mediile ortodoxe, îndeosebi în lumea slavă. Voiculescu, pornit în lume de lângă centrul românesc al isihasmului, va trăi întâlnirea fundamentală cu această rugăciune la Mănăstirea Antim, unde tradiția va fi readusă de călugărul rus refugiat, Ioan Kulîghin. Prin el se închidea un cerc. Ca scriitor, nu va întrebuința niciodată prenumele Vasile scris întreg, înlocuindu-l cu inițiala V. Credea în simbolistica literelor, iar V era pentru el o cupă deschisă spre cer, pregătită să primească harul. Abia la sfârșitul vieții, cele două cupe se vor unifica în W, semn personal de dublă legătură spirituală: cu cerul și cu precursorul literar, W(illiam) Shakespeare. Va institui astfel tema întregii sale creații: râvna de a deveni altceva, dorul de conversie, de metanoia, de transformare interioară, spre a primi misterul lumii. Pentru prieteni, a fost întotdeauna „doctorul”, fără nume, fără prenume.
În căutarea sublimului
Poetul este, de fapt, sonetistul unei lumi lăuntrice, un spirit de aleasă spiță intelectuală dublat de un medic, dar în compusul firii sale călătoresc lumi și impulsuri alăturate unor ființe ale pădurii, ale grotelor cu fiare, vietăți primare cărora le intuiește zbaterile, pândele, neînțelesele semne pentru oameni, regnuri care merg adesea paralel cu destinele oamenilor, atingându-i cu umbra sau cu senzațiile netălmăcite – atât în teatru cât și în proza suculentă, adâncită și trecută apoi prin neprevăzut și fantastic.
Vlaicu Bârna îl caracteriza ca fiind „un om fără rude la Ierusalim, neînregimentat în nici un partid, discret și atent cu toată lumea, drapat într-o modestie care de fapt era înfățișarea cea mai potrivită nobilei sale ținute. O solidă pregătire intelectuală în varii domenii ale literaturii și științei era perfect stăpânită, fără a face caz de ea, ci folosind-o cu proprietate și îndemânare.”
Iar Pan Vizirescu completează posibilul portret:”Era atâta potrivire între chipul și opera sa, așa că numai privindu-l puteai înțelege idealul armonizării între om și destinul său creator...Poet al luminii, Voiculescu este atras de marile taine ale universului, căutând să atingă nepătrunsul, dar nu cu orgoliul omenesc, cum o face Arghezi, ci cu setea cunoașterii și a comunicării cu sublimul, de care numai marii poeți se pot apropia. Voiculescu este mare în poezie, proză și dramaturgie. Saltul cel mai mare ca înălțime de cuget omenesc cred că l-a făcut în poezie. Poezia lui este de o puritate absolută, înțelegând prin aceasta un sens moral suprem, dar și o aspirație spre înălțimi nebănuite. Crezul poeziei lui V. Voiculescu este lupta omului cu sine spre a-și descoperi frumusețea eternă și împăcarea supremă.”
”Se sprijină pe Cruce?”
“A făcut senzație în 1933 apariția volumului de poezii „Destin” – își amintește Virginia Cartianu- deși era al V-lea volum din activitatea literară a poetului, a fost primul elogiat de critică și cel care l-a impus ca mare poet. Au urmat, în 1937, volumul de poezii „Urcuș” și apoi , în 1939‚ „Întrezăriri”. Se încheia, astfel, triada de perfecționare a procedeelor de creație. O întâmplare mi-a dezvăluit preocuparea pe care o nutrea pentru opera lui Shakespeare. Mi-a mărturisit că învățase singur limba engleză și că o putea citi, dar nu avea curajul s-o vorbească. ...Studiase oare limba pentru a-i citi sonetele? O confirmare am avut-o mai târziu când am aflat despre Ultimile sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară, creație unică în literatura noastră prin profunzimea sentimentelor și a gândirii, operă în care poetul își exprimă „perpetua angajare în urcușul lăuntric”, după cum scria Valeriu Anania.
Locul obișnuit în care lucra V.Voiculescu era camera sa din capitală, cu pereții acoperiți cu rafturi pline de cărți. Acolo, preferând izolarea, rămânea singur, netulburat la tot ceea ce se întâmpla în jurul său. Uneori simțea nevoia contactului cu natura. Atunci colinda munții – era un mare iubitor de excursii. Dar își aflase un loc prielnic pentru creație și la Pârscov, foișorul din nucul bătrân, cu coroana imensă, care creștea în fața casei părintești. Câteva trepte făcute din scânduri scurte, prinse între crengi, duceau la o platformă pe care era așezată o saltea. De acolo putea îmbrățișa priveliștea largă a văii parfumate de mireasma frunzelor de nuc. Acolo îi plăcea poetului să mediteze, să citească, să scrie. Ca medic continua să se țină totdeauna la curent cu progresele științei, citind regulat presa de specialitate din țară și de peste hotare. Era un adversar hotărât al excesului de medicamente. Prescria adeseori produse ale farmacopeii tradiționale în care avea mare încredere și despre care a scris un volum apreciat ca una din primele contribuții în acest domeniu din țara noastră.
Maria Pillat- Brateș se pare că a găsit cea mai potrivită și inspirată portretizare a marelui scriitor: “Chipul care se uita la mine din tablou venea, dincolo de asemănare, dintr-o taină. Un bărbat fără vârstă, cu trăsături fine, dar puternic conturate, se află în cadrul în formă de cruce al unei ferestre. Dincolo de fereastră, se conturează peisajul unui oraș patriarhal..., un spațiu în care nu există evadare decât în sus, prin turla bisericii...El nu privește lumea prin fereastra –cruce. Stă aproape cu spatele la ea. Privirea îi e tensionată de o forță interioară, de o așteptare care străbate dincolo de lucruri și dincolo de privitor. Se sprijină pe cruce? Umerii lui puternici par nepregătiți să o poarte? Privirea lui vede răstignirea?”
”O, țara mea mâncată de jivine!”
În 1945 se retrage și din activitatea de la radio, după pensionarea din activitatea de medic. Deși a susținut numeroase conferințe radio-difuzate (remarcabile fiind cele despre Shakespeare și despre Novalis), deși a vorbit aproape săptămânal la rubrica „Sfatul medicului”, nici o înregistrare cu vocea lui nu s-a mai păstrat. Toate plăcile înregistrate cu el au fost distruse în curtea radioului, atunci când s-a reorganizat arhiva instituției, în anii ’60. La sfârșitul anului 1946 începe să scrie povestiri. Prima– “Capul de zimbru”- e singura pe care o publică. Urmează “Taina gorunului”, “Iubire magică”, “Lostrița”,” În mijlocul lupilor” și “Ultimul berevoi”. Romanul “Zahei orbul” rămâne, însă, emblematic pentru proza sa - o carte de înțelepciune despre condiția omului și despre imperativele morale ale vieții. Străbătând căile experiențelor umane, experiențe situate între sublim și prăbușire, rătăcirile eroului și treptele suferințelor alcătuiesc, în ultimă analiză, structura cărții și sensul ei ultim. Aventura lui Zahei spre lumină pare a fi aventura creației însăși.
Poeziile “mistice” pentru care a fost acuzat erau “Cerșetorul”, “Neagra labă” și “Noul architect”. Acuzația era posibilă “prin interpretare”: “Cunosc de mult o blândă țară veche/ Se-nvecina cu basmul și balada, / Avea mai gingaș sufletul ca mlada, / Iar inima mai pură ca zăpada,/ Și milostivă fără de pereche…//Ca să-ți încerce multa-ți bunătate,/ O țara mea mâncată de jivine,/Pe drumurile-ți albe-n triste sate, /Cu traista de cerșetor în spate/ Azi iar colindă Dumnezeu prin tine “(Cerșetorul). “A ridicat păcatul neagra labă, /O-nmoaie-n scârna aurului negru/ și-ntinde scribilor să scri-n grabă/ Ocări asupra lumii Tale, Doamne-al meu.” (Neagra labă)
Cât despre cele 90 de sonete, acestea au fost scrise în cea mai grea perioadă din viață, 1954-1958. Bătrân, sărac și bolnav, concepe o serie de poeme despre nemurire, dobândită prin arta născută din iubire. În clipele de răgaz i se adresează direct lui Dumnezeu, în versuri, în confesiuni de o forță a mărturisirii de sine fără egal. Dumitru Stăniloae nota în 1986: ”Am observat la poet o mare modestie, o fugă de exprimări și o demnitate care nu caută să se impună...Socotesc că poezia lui este cea mai substanțială și mai originală poezie românească, după aceea a lui Eminescu, deoarece exprimă un sentiment de taină a realității propriu poporului român, precum proza lui desfășoară mai pe larg acest sentiment...Avem în această operă o marcă românească de mare autenticitate, fără să fie o declamație naționalistă superficială.”
Jăratic aprins
Dacă există un miracol al creativității obținute prin concentrare spirituală, Voiculescu oferă lumii cel mai bun exemplu. Sub aparențele cele mai modeste, omul ascundea cele mai mari puteri. Singurul personaj cu care ar putea fi comparat este calul năzdrăvan din basmele noastre, vehiculul dintre lumea de aici și cea de dincolo, calul răpciugos care își leapădă pielea cea veche și care prinde aripi după ce înghite de trei ori jăritec... Jăraticul lui Voiculescu a fost iubirea...
”Crezul poeziei lui V. Voiculescu este lupta omului cu sine spre a-și descoperi frumusețea eternă și împăcarea supremă.”
Bibliografie:
Marius Pop – V.Voiculescu în amintirea contemporanilor, ed. Litera 1989;
V. Voiculescu –În grădina Ghetsemani, ediție îngrijită de Roxana Sorescu, ed. Art 2009;
V. Voiculescu – Ultimele sonete ale lui Shakespeare – traducere imaginară, ed. Art 2010.