Campionul de adineauri, osânditul de acumPr. dr. Claudiu Băzăvan 06.10.2022
Icoana ”Scara dumnezeiescului urcuș”, apărută inițial în mănăstirile din pustia Egiptului și răspândită apoi în toată lumea ortodoxă, cuprinde secvența tulburătoare a prăbușirii unui ascet cățărat pe a doua cea mai de sus treaptă. Atât de puțin i-a lipsit să ajungă la capătul urcușului! Nu pregetase nicicând, nu se îndoise vreo clipă, își dedicase urcușului timpul și energia, depusese un efort la limita imposibilului, înregistrase adevărate performanțe, motiv pentru care era privit cu admirație de unii, cu invidie de alții. O singură treaptă mai avea de urcat și deodată…un brânci plasat cu dibăcie de împielițat îl dezechilibrează pe bietul nevoitor care se prăbușește în genune, acompaniat de urale demonice și suspine îngerești. Ce ratare monumentală, ce eșec răsunător, ce deznodământ înfricoșător! Campionul de adineauri, nenorocitul de acum!
Câteva observații prilejuite de căderea răsunătoare a unui confrate.
1. Uneori trebuie ca totul să se facă țăndări pentru ca omul să reînceapă să se construiască pe sine. Până atunci clădise pe temelii șubrede, închipuitul urcuș s-a dovedit doar un balon umflat cu aburii trufiei. Odată măștile căzute, sufletul se trezește deodată pe fundul prăpastiei, îngrozit de propria hidoșenie. A sosit răstimpul frângerii inimii cu lacrimi amare. Botezul pocăinței nu se poate administra celui aflat pe culmile succesului. ”Pocăința ridică, iar plânsul bate la ușa cerului”, afirmă marele nevoitor din pustiul Egiptului în celebrul tratat de asceză care a inspirat imaginea evocată mai sus (Ioan Scărarul, Scara Raiului, Amarcord, Timișoara, 1995, p. 390).
2. Scandalul lovește întregul corp eclesial, clerici și mireni deopotrivă, semn că trupul lui Hristos, evocat de Sfântul Pavel (în I Cor.12), în ciuda aparentei letargii, încă respiră. Ne doare pe toți, așadar suntem vii, ca în celebra glumă: ”dacă după ce ai împlinit 50 de ani te scoli într-o dimineață fără să te doară nimic, să fii sigur că ai murit!” Suferim, deci trăim! În plin scandal Biserica se descoperă pe sine ca o cutie de rezonanță care vibrează, suspină, icnește la fiecare bătaie și lovitură.
3. Nimic din câte se întâmplă sub soare, cu atât mai puțin în mediul creștin, nu este lipsit de sens, chiar dacă uneori, sub presiunea momentului, nu suntem în stare să îl deslușim. Din această perspectivă criza, ca orice diagnostic dur, descoperă suferințe care pretind intervenții urgente. Numeroasele proiecte edilitare, generoasele activități sociale, avalanșa de transmisii online și în general psihoza faptelor mărețe au pus în umbră esența pastorației. Îngropați în activism, abia mai respirăm! Într-o lume debusolată, cu plăgile pandemiei neînchise încă și sub amenințarea serioasă a războiului, într-o societate în care tristețea macină speranțele și spaima pentru ziua de mâine frânge cheful de viață, oamenii caută în Biserică refugiul de nădejde, sens și lumină. Îl vor găsi dacă trecând pragul vor întâlni duhovnici cu inimi curate și smerite și cu minți luminate, adevărați părinți (de aceea li se adresează cu ”sărut mâna!”), nu megastaruri, fanfaroni sau manageri. Formarea competențelor duhovnicești s-ar cuveni să devină prioritară în sistemul de învățământ teologic. Nepriceputul, cinicul, nesimțitul nu trebuie să aibă acces la profunzimile sufletești ale semenilor, după cum măcelarul nu deține licență pentru operații pe cord deschis.
4. Preotul, călugărul, ierarhul, respectiv ”preacucernicul, preacuviosul, Înaltpreasfințitul” nu sunt stăpâni peste destinele oamenilor, ci oi în turma unicului Păstor. Reamintim afirmația Sfântului Ioan Gură de Aur: ”Oi și păstori sunt o împărțire omenească, înaintea lui Hristos toți sunt oi: căci și cei care păstoresc și cei păstoriți sunt păstoriți de unul și același, de Păstorul de Sus” (cf. Gheorghis D. Metallinos, ”Parohia –Hristos în mijlocul nostru”, Deisis, 2004, p. 16). În concepția strălucitului ierarh, distincția dintre clerici și mireni este strict funcțională, astfel încât prin mijlocirea cultului bisericesc Hristos să pogoare în mijlocul lumii, pentru ca El să infuzeze viață proaspătă în sufletele pustiite, pentru ca Lumina să strălucească în întunericul gros să îl tai cu cuțitul al acestei lumi, pentru ca oamenii să se ridice unii pe alții și împreună să urmeze traiectoria mântuirii. Clericul care se crede mai mult decât o oaie în turma unicului Păstor a luat-o deja razna. Nu puțini sunt aceia care, pozând artistic în emisari ai cerului, se reprezintă doar pe ei înșiși. Păstorii înstrăinați de unicul Păstor deprind în timp năravuri de lup, învățătorii rupți de unicul Învățător dezvoltă treptat abilități de șarlatani.
5. Faptele infame ale unui cleric, bănuite sau chiar dovedite de autorități, nu trebuie să ne clatine credința și nici să ne oprească ascensiunea. Când lupul dă năvală și înhață o oaie dolofană sau când oaia însăși se vădește lup acoperit cu blănuri scumpe, turma nu se va risipi, ci va asculta glasul Păstorului, regrupându-se în jurul Lui. Când în toiul furtunii un nechibzuit este aruncat peste bord și tras în adâncuri, membrii echipajului nu vor paraliza de spaimă lăsând corabia în derivă, ci își vor da silința să mențină ambarcațiunea pe linia de plutire. În icoana amintită, ceilalți nevoitori nu renunță la urcuș, ci luând aminte la ispitele măririi și la atacurile necuratului, își continuă traseul spre Lumină. Autorul Scării ne dă asigurări ferme că efortul merită din plin: ”Fericit este cel care nădăjduiește să urce, de trei ori fericit este cel care a ajuns aproape sus, înger este cel care a ajuns deja pe cei din cer.” (Sfântul Ioan Scărarul, op. cit., p. 476).