Cât de mult ni se aseamănă!Pr. dr. Claudiu Băzăvan 23.12.2019

Femeia care tocmai a devenit mamă trăiește sentimente indescriptibile, coborâte parcă din altă lume. Simte întâi de toate o imensă ușurare după du­rerile crâncene, vecine cu agonia. Mama cunoaște deja starea de iad și starea de rai, înaintea teologilor și mai intens de­cât le vor cunoaște aceștia vreodată pe pământ. O pace inefabilă coboară asupra ei și asupra întregii lumi. În același timp este străbătută de uimire înfiorată în fața puiului de om ieșit din pântecele său: acea mogâldeață care îi poartă ochii și conturul buzelor, care i-a schimbat viața pentru totdeauna, pe care a purtat-o și a hrănit-o fără să o cunoască, dar pe care o cunoștea cu mult timp înainte să o vadă și să o cuprindă în brațe, pe care a simțit-o de atâtea ori fremătându-i pântecele, care a înfometat și a însetat odată cu ea, care a dormit, a râs și a plâns în același timp cu ea. Acea bucățică ruptă din sufletul și din trupul său este ea și totuși altcineva, este dependentă de ea și totuși nu îi aparține, poartă trăsăturile ei și ale iubitului său, dar are chip personal, a ieșit din pântece­le ei și în același timp parcă a coborât din cer, altfel nu ar umple totul de atât farmec. Femeia care tocmai a născut trăiește o fe­ricire care nu seamănă cu nimic pe lumea aceasta. Și nimic din această lume nu se compară cu ochii mamei care își privește pentru prima dată pruncul.

Ce va fi simțit odinioară Fecioara devenită Mamă pentru Pruncul coborât din cer este și mai greu de descris: elibe­rare, uimire, bucurie înfiorată la vederea puiului de Om și Dumnezeu: nu văzuse până atunci o făptură atât de delicată, nu contemplase până atunci un chip atât de strălucitor, nu auzise un gângurit atât de plăcut. Avea pielea de culoarea grâului, părul de culoarea castanei coapte, frun­tea dreaptă și senină, nările și buzele fără cusur, brațe și mâini din cale afară de grațioase. Iar ochii... Mai ales ochii aveau ceva înfiorător, străluceau atât de puternic încât aproape că nu îl putea privi în față.

Iconarii bizantini s-au străduit să surprindă starea de spirit a Mariei imediat după momentul nașterii, astfel că în Ma­nualul de pictură al lui Dionisie din Furna (†1670-1745/1746), pictorul bisericesc este îndrumat să execute icoana Nașterii în următorul mod: „Peșteră și în ea, în par­tea dreaptă, Născătoarea de Dumnezeu îngenuncheată, punând în iesle pe Hristos înfășat ca un prunc” (Erminia picturii bi­zantine, Sophia, București, 2000, p. 101). Așadar Maica stă îngenuncheată în fața propriului Prunc, încântată și înfiorată...

Unul din cei mai profunzi autori patristici, Sfântul Efrem Sirul (306-373), a compus pentru uzul liturgic Imnele Nașterii și Arătării Domnului (Deisis, Sibiu, 2000, traducere și prezentare: diac. Ioan I. Ică jr.), atribuindu-i Maicii Dom­nului un neasemuit cântec de leagăn în cuprinsul căruia își exprimă spaima și fericirea de a fi devenit Maica Celui Prea­înalt:

„Cine mi Te-a dăruit mie?” (p.78); „O, minune! Înaintea mea stă prunc Cel vechi de zile! Ochiul Său e întors necon­tenit spre cer și gânguritul gurii Lui nu se potolește. Cât de mult se aseamănă mie! Și, totuși, în tăcerea Sa El vorbește cu Dumnezeu. Cum mă voi apropia cu scute­ce de Cel învăluit în raze?” (p. 52); „Adună gândurile mele, ca să Te laud! ...Cum să Te numesc pe Tine, Cel străin de noi, care Te-ai făcut unul din noi? Să Te numesc fiu, fra­te, mire, domn?” (p.81); „În mine și în cer e sălașul Tău! Ca și cerul vreau să te laud, Doamne!” (p. 182); „Nu voi fi geloasă, Fiul meu, că vei fi cu mine și cu fiecare. Fii Dumnezeu pentru cel ce Te mărturisește, fii domn pentru cel ce slujește, fii frate pentru cel ce te iubește, ca să-i mântui pe toți!” (p.80); „Când ai locuit întru mine, măreția Ta a locuit atât întru mine, cât și în afara mea! Ești în mine și în afara mea, Tu, cel ce o nedumerești pe maica Ta!” (p.80); „Odihnești pe genunchii mei și de Tine atârnă înălțimile, adâncurile și toa­te lumile... Ești cu mine și Ție se închină Ție toate cetele îngerilor. Ești cuprins de brațele mele și ești purtat ca un Biruitor de heruvimi. Umpli sus cerul, iar jos Te poartă pântecul” (p.182).

Un impresionant elogiu închinat Fecioarei devenită Mamă îi aparține, sur­prinzător, filosofului J.P. Sartre (1905- 1980) - text publicat de preot prof. Ioan Buga în Plinirea potirului credinței, Sfântul Gheorghe Vechi, București, 2007, pp. 317-318:

„Fecioara este palidă și privește la prunc. Ceea ce aș fi vrut să pictez pe fața ei este un dor ce nu mai apăruse niciodată pe vreun chip omenesc. Pentru că Hristos este un copil, carnea și rodul măruntaie­lor ei. Ea l-a purtat nouă luni și îl va alăp­ta, iar laptele ei va deveni sângele Domnu­lui. Pentru un moment ispita este atât de puternică, încât uită că este Dumnezeu. Îl strânge în brațe și îi spune: „Micuțul meu!” Dar altădată se retrage și gândește: „Dumnezeu este aici!”. Și o cuprinde o te­mere religioasă față de acest Dumnezeu mut, față de copilul care o sperie. Pentru că orice mamă se simte câteodată blo­cată în fața acestei bucăți din trupul său care este fiul ei și se simte descumpănită în fața acestei noi vieți care a apărut din viața sa și care are gânduri diferite. Dar nici un copil nu a fost mai crud și mai re­pede smuls de la mama sa ca acesta, pen­tru că el este Dumnezeu și depășește tot ceea ce ea își poate imagina. Dar cred că mai există și alte momente, fugare și tai­nice, în care simte că Hristos este Fiul ei, micuțul ei, care este Dumnezeu. Îl privește și se gândește: „Această carne divină este carnea mea. A fost făcută de mine, are ochii mei și desenul gurii lui este cel al gurii mele. Seamănă cu mine. Este Dumnezeu, dar seamănă cu mine!” Și nici o femeie nu a avut șansa de a-l avea pe Dumnezeu pen­tru ea singură, un Dumnezeu atât de mic încât să-l poți lua în brațe și să-l acoperi de sărutări; un Dumnezeu atât de cald, care surâde și respiră; un Dumnezeu pe care să-L atingi și care râde. Într-unul din aces­te momente aș picta-o eu pe Maria dacă aș ști să pictez!”

Deși numai Ea a avut privilegiul de a-L purta în pântece, de a-L naște și de a-L strânge la piept, Pruncul nu este doar al Ei. În măsura în care Îl îngăduim în viețile noastre, în carnea și sângele nos­tru, această Făptură delicată ne aparține și nouă. Întoarce și spre noi chipul Său imaculat, cu fruntea dreaptă și senină, cu buzele schițând cel mai frumos zâmbet văzut vreodată pe pământ, cu ochii atât de strălucitori încât nu Îl poți privi în față. Întinde și spre noi mânuțele Sale atât de grațioase ca să ne cuprindă în dragostea Sa îndumnezeitoare. Este și Pruncul nostru! Cât de mult ni se aseamănă! Să-L primim în mijlocul nostru cu înfiorată fericire!

De același autor