ComplicitatePr. dr. Claudiu Băzăvan 24.08.2020

■ De când autoritățile închiseseră biserica, ceva se frânsese în inima lui. Nu price­pea în ruptul capului cum cel mai curat loc de pe pământ devenise peste noapte, prin lege, unul din mediile cele mai contagioase. În­cerca să se împace cu ideea că ab­surdul nu putea fi explicat și jus­tificat prin argumente logice.

Își formase de mult timp un soi de dependență. Venea în spațiul rugăciunii ca acasă, și niciunde nu se simțea mai bine ca acasă. Își găsise aici refugiul din calea singurătății și a amărăciunilor zilnice. În timpul săptămânii aștepta cu nerăbdare să își ia în primire locul în picioare aflat în dreapta iconostasului și apoi să își lase gân­durile purtate în voie de rugăciuni și cântări. I se părea că pe durata acelor ceasuri uită de toate sau, mai bine zis, că în acele clipe trecutul de­moralizator și viitorul îngrijorător se contopesc în prezentul umplut de intensitate. Cel mai mult îi plăcea să privească icoanele. Stăruind cu privirea asupra lor minute în șir, i se părea că acele chipuri sfinte împrumută expresii sugerate chiar de starea lui de spirit. Când venea trist la rugăciune parcă și icoanele deveneau mohorâte, în consonanță cu tonul sufletului său. Când in­tra binedispus în lăcaș, și icoanele îl priveau surâzând, într-o stranie rezonanță cu armonia dinăuntrul său. Acele chipuri deveniseră cumva com­plice ale propriilor trăiri.

Când instituțiile abilitate au dispus încuierea bisericii și arestarea odoarelor sfinte, s-a simțit izgonit ca din propria casă. Dușmanul invizibil tăbărâse asupra locului sfânt și se înstăpânise asupra tuturor bunuri­lor, amenințându-i pe el și pe ceilalți deținători de drept cu amenzi dras­tice, boală grea și primejdie de moar-te. După orele de muncă, în drum spre casă, ocolea dinadins ca să treacă prin dreptul bisericii. Se uita precaut în ju­rul său ca nu cumva să fie surprins în flagrant de oamenii legii, își sprijinea mâinile de gard și, pe fundalul so­nor asigurat de câteva mierle, privea stăruitor spre clădirea zăvorâtă și spre trandafirii înfloriți din grădină. Încă din prima seară a avut o senzație ciudată, de parcă cineva l-ar fi spionat cu privirea. Uitându-se mai cu băgare de seamă, a observat ațintiți asupra sa doi ochi licărind. Remarcase și altădată chipul Mântuitorului, impri­mat de acea frumusețe nedeslușită a icoanelor. Dar acum chipul misterios îl străpungea cu privirea.

L-a frapat de la bun început tristețea sfâșietoare a icoanei. Privită din unghiul unde se oprise, îi oglindea fidel starea lăuntrică. El privea chipul trist și în același timp icoana privea chipul lui trist. În fiecare seară, în drum spre casă, găsea porțile încuiate, dar chipul din icoană îl aștepta sta­tornic acolo, la fel de îndurerat, la fel de solidar. Nimeni nu îi putea in­terzice întâlnirea cu icoana acordată perfect sentimentelor sale. Acel chip, asamblat din sute de pietricele și fixat pe zidul bisericii, îi dădea speranță. Conveniseră tacit ca în fie-care seară, aproximativ la aceeași oră, să se privească unul pe celălalt, să își împărtășească suferința unul altuia și astfel să le devină amândurora mai ușor de purtat.

La un moment dat s-a petre­cut ceva. Într-o noapte a avut un vis cum nu a mai avut niciodată. Cu mâinile rezemate pe gar­dul din fier forjat al bisericii, din același loc unde se aflase cu câteva ceasuri în urmă, se uita stăruitor la icoană. El privea icoana și icoana îl privea pe el, legați indi­solubil de aceeași suferință. Deodată, icoana s-a desprins din zid, s-a îndreptat spre el cu chipul surâzând, l-a îmbrățișat strâns, i-a spriji-nit capul pe piept și l-a bine­cuvântat.

În clipa aceea s-a trezit zâmbind larg, cuprins de o fericire nespusă, pe care nu o mai trăise până atunci. Prin fereastra camerei soarele răsărea, iar camera lui de­venise mai luminată ca niciodată.

În seara următoare a revenit la locul de întâlnire. Totul era neschimbat. Fixată în aceeași poziție, cu același chip și aceleași trăsături, icoana nu dădea de bănuit că în zo­rii zilei se eliberase din strânsoarea zidului, își luase zborul și poposise în camera lui. Chipul părea la fel de trist, dar lui îi transmitea ceva diferit, misterios, ca un surâs discret și com­plice, același care puțin mai devreme îi umpluse camera de lumină și inima de bucurie. Sugestiv se exprima pro­fetul: „Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvân­tul Meu!” (Isaia 66, 2)

P.S. În imagine icoana care l-a vizitat în zorii zilei pe prietenul meu.

De același autor