Cum de vorbim fără lacrimi?Pr. dr. Claudiu Băzăvan 01.03.2024
Un preot misionar din Africa le vorbea odată localnicilor despre dragostea Mântuitorului. Deodată, un bătrân care auzea pentru prima oară Evanghelia, sări în picioare și întrebă: ”Cu adevărat Iisus a suferit atâtea și a murit pentru noi?” ”Da, îi răspunse misionarul, acesta este adevărul!” Bătrânul întrebă din nou: ”S-au întâmplat toate lucrurile întocmai cum le spui? Ai fi în stare să juri că s-a întâmplat așa?” ”Da, lucrurile s-au petrecut întocmai!”, îl asigură misionarul. Atunci bătrânul spuse: ”O, dacă este așa, atunci voi, creștinii, nu aveți inimă –preotul rămăsese buimac – pentru că, într-un asemenea caz, n-ați putea vorbi despre o asemenea dragoste fără lacrimi! O, Iisuse, Tu, Dumnezeul creștinilor, dacă este adevărat numai jumătate din cele pe care slujitorul Tău le spune despre Tine, eu vreau să fiu ucenicul Tău!” Bătrânul s-a învrednicit mai târziu de o moarte de martir. A fost ucis de păgâni chiar în ziua Botezului, urcând la cer fără de păcat. (după Richard Wurmbrand, ”Cele 7 cuvinte de pe Cruce”, Stephanus, București, 2017).
Debutul perioadei Triodului coincide cu lansarea seriei de cursuri intensive despre Dumnezeu, despre om și despre lume pe care Biserica le predă până în ajunul Paștilor. În următoarele săptămâni devenim candidați la iluminare, învățăcei la școala pocăinței și a fericirii, a smereniei și a bunătății, a rugăciunii și a neprihănirii. Deși cursurile au caracter opțional, de frecventarea acestora depind în mare măsură cât de mult vom învia la final de drum și cât cer se va deschide în dreptul nostru la linia de sosire.
Lecția de căpătâi, cu care încep toate celelalte și la care se pot sfârși toate celelalte înainte de a începe, este pocăința (gr. ”metanoia” = schimbare fundamentală a modului de a gândi, un fel de răsucire a minții la 180 de grade), în consonanță cu prima treaptă a fericirii: sărăcia cu duhul, smerenia, simplitatea. ”Doamne, milostiv fie mie, păcătosului!” (Luca 18, 13) rostea vameșul cu privirea în pământ, ”departe stând” (indiciu al conștiinței îndepărtării de Dumnezeu), în vreme ce își bătea pieptul ca și cum ar fi vrut să spargă coaja inimii. Fără duh de smerenie și pocăință urcușul nu există decât la nivel declarativ sau închipuit. Oricâte merite ar avea oricine (raportul de activitate al fariseului l-ar fi îndreptățit la cele mai înalte distincții și decorații), în absența stării de căință omul nu înțelege nimic, nu i se deschid ochii lăuntrici ca să vadă Lumina neînserată proiectată asupra sa, asupra semenilor și asupra tuturor făpturilor, nu simte atingerea pe suflet a Duhului Sfânt, nu știe ce înseamnă dulceața rugăciunii, nici străpungerea inimii, nodul în gât, lacrimile de fericire sau gustul cerului, nu aude glasul lui Dumnezeu răsunând dinăuntru și din afară, nu simte prezența Lui copleșitoare. Omul se poziționează astfel la suprafața realității și în afara Adevărului, dezonorează Botezul și trădează statutul privilegiat de copil al lui Dumnezeu. Într-o mare măsură, cum ar spune bătrânul din povestea de mai sus, un asemenea om nu are inimă.
Insistând asupra celui de al doilea Botez, numit al lacrimilor, Sfinții Părinți nu folosesc o figură de stil și nici nu îl socotesc complet diferit de Botezul propriu-zis, ci îl definesc nici mai mult nici mai puțin drept actualizarea primului Botez. Fără lacrimile pocăinței, Botezul inițial nu este decât o promisiune nerespectată, iar omul rămâne un proiect eșuat, o umbră chemată în zadar să devină lumină. ”Deși cuvântul este îndrăzneț, recunoaște cu sinceritate Sfântul Ioan Scărarul, izvorul lacrimilor după Botez e mai mare decât Botezul. Pe cel dintâi, primit în copilărie, noi l-am întinat și de aceea avem nevoie de o nouă curățire prin cel de-al doilea. Dacă acesta, continuă autorul Scării, nu s-ar fi dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire, cu adevărat rari și anevoie de găsit ar fi cei ce se mântuiesc.” (Ioan Scărarul, ”Scara”, Amarcord, 1995, p 244).
Grăitor în acest context este faptul că îndată după momentul afundării întreite a pruncului în cristelniță se cântă ”Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină!” (cântare inspirată de versetul 2 al Psalmului 103), în vreme ce una dintre cântările cele mai cunoscute din Săptămâna Patimilor se încheie cu formula ”Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, și mă mântuiește!” Dacă în primul caz rugăciunea are în vedere dobândirea hainei, în al doilea caz se cere iluminarea, înălbirea hainei deja dată, dar întunecată, murdărită. În lumina cuvintelor de mai sus, la școala Triodului vom învăța cum să ne recâștigăm Botezul.
Avem la dispoziție ceva mai mult de două luni ca să rupem rândurile și să recuperăm starea de har, frumusețea, simplitatea, bunătatea, neprihănirea, strălucirea care îi caracterizează pe copiii lui Dumnezeu. Dacă nu ne silim să săpăm adânc sub straturile de superficialitate depuse pe inimi ca să descoperim înăuntru pânza freatică de apă vie din care să ne adăpăm cu lumină și cu har, rămânem la suprafața lucrurilor, la marginea Adevărului, în înșelare, precum fariseul care, comparându-se cu alții, nu se vedea decât pe el însuși. Cel suficient sieși se izbește de o mare problemă: ”nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință!” (Matei 9, 13). Paradoxal, Hristos nu pare interesat din cale afară de cei vrednici. Spus mai direct: ”te socotești drept, n-ai parte de El!”
Sfântul Grigorie Teologul organizează ca nimeni ”programa școlară” a candidaților la mântuire: ”Fiecare să-I aducă lui Dumnezeu rodul de care este în stare, oricând, oricare ar fi și în orice împrejurare, pe măsura puterilor și după harisma care i s-a dat: unul să aducă bunurile sale, altul sărăcia de bunăvoie; unul binefacerea, altul primirea binefacerii; acesta fapta virtuoasă, acela contemplația; unul cuvântul inspirat, altul tăcerea vrednică de laudă; unul castitatea neprihănită care îl smulge din lume, altul o căsătorie plină de demnitate; unul post în smerenie, altul un regim fără excese; acesta cântări duhovnicești, acela purtare de grijă pentru semeni. Dar toți să aducă lacrimile, toți curăția, toți urcușul, toți silința spre mai bine!” (Cuvântarea 19, în Irenee Hausherr, ”Teologia lacrimilor”, Deisis, 2000, p. 135)
Să fim cu luare aminte la ce ni se spune, ni se arată, ni se întâmplă în săptămânile care vor urma. Pornind pe drumul către Acasă, stăruind în rugăciune, zi după zi și lecție după lecție vom redescoperi în noi înșine, dincolo de coaja înmuiată în lacrimi, inimi vii și fierbinți, îndrăgostite pe veci, mistuite de dor în așteptarea Mirelui.