Diamante în noroiPr. dr. Claudiu Băzăvan 17.10.2016

Dacă omul mult prea grăbit al zilelor noastre s-ar opri din goană şi ar zăbovi puţin asupra unor pagini scrise cu decenii sau chiar secole în urmă, ar observa cu uimire că, dincolo de spoiala de suprafaţă, nimic nu s-a schimbat în profunzime, mai ales când vine vorba de societatea românească.

Patimile, năravurile, vanităţile, trădările rămân constante în timp, schimbându-şi doar exponenţii, de la o epocă la alta. Altfel spus: “Aceeaşi Mărie cu altă pălărie!”

Înjurături autentice

Răsfoind recent volumul de predici al lui Antim Ivireanul, de la a cărui moarte martirică s-au împlinit pe 27 septembrie 300 de ani, am aflat că învăţatul călugăr adus de la Constantinopol de către Constantin Brâncoveanu se minuna foarte de un nărav specific neamului nostru: “Că ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de comândare (pomană-n.n.), de lumânare, de suflet, de mormânt…”. Înjurăturile de lucrurile sfinte, în opinia lui Antim, îi conferă poporului nostru o nefastă autenticitate. Nu dispun de argumente serioase să îl contrazic, câtă vreme mi-au auzit urechile înjurături mai grosolane şi mai diversificate decât cele evocate de marele ierarh.

Sfinţenie şi abjecţie

În toiul toamnei, când Sfânta Parascheva de la Iaşi şi, mai apoi Sfântul Dimitrie din Bucureşti primesc  închinarea a sute de mii de pelerini veniţi nu doar din toate colţurile ţării, ci şi de peste graniţă, batjocorirea celor sfinte devine mai zgomotoasă. În timp ce posturile de televiziune deplâng în cor naivitatea acelor inşi care, neavând ce face pe la casele lor sau nostalgici după cozile de altădată, aşteaptă ore în şir ca să venereze nişte oseminte, pe reţelele de socializare aceştia sunt jigniţi, insultaţi, batjocoriţi, categorisiţi drept “pupători de moaşte”. Cu cât mai multă sfinţenie într-o parte, cu atât mai multă abjecţie în cealaltă!

Fericiţi sau nebuni?

Vocalii cârtitori, care au o părere mai bună despre ei înşişi decât despre sfinţi în general, darămite despre admiratorii acestora, nu iau în seamă un aspect esenţial. După ce străbat sute, uneori mii de kilometri, pupătorii de moaşte stau în ploaie şi frig 7, 8 sau 10 ore, fără să se plângă. Culmea, toţi pretind că merită efortul! Şi o spun în cunoştinţă de cauză, întrucât cei mai mulţi au antecedente! Când, după atâtea ceasuri de efort asumat cu stoicism ajung în dreptul raclei cu moaşte şi sărută mâna persoanei sfinte, plâng de emoţie şi se declară fericiţi!

Credinţa nu se oferă oricui!

Înseamnă că ei, „pupătorii de moaşte”, au descoperit ceva sau pe cineva, au aflat o taină inaccesibilă celorlalţi care, neînţelegând despre ce e vorba, se declară de-a dreptul oripilaţi! Un proverb de sezon spune: „Vulpea, când nu ajunge la struguri, spune ca sunt acri!” Iisus Hristos se adresează la un moment dat Tatălui Său într-un mod aparent straniu: „Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor! (Matei 11, 25). Judecând după virulenţa cu care îşi clamează convingerile, neobosiţii internauţi sunt de departe cei mai înţelepţi şi cei mai pricepuţi! Chestiunea este tranşată definitiv de către Sfântul Pavel:  „Înţelepciunea acestei lumi este nebunie înaintea lui Dumnezeu!” (I Corinteni, 3, 19). Pentru Apostol şi reciproca e valabilă, cu menţiunea că, aceia care nu cred, au o  problemă: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie!” (I Cor. 1, 18). Credinţa este un dar care nu se oferă oricui, cu atât mai puţin celor prea plini de ei înşişi ca Dumnezeu să mai găsească un loc cât de mic în sufletele lor.

Diamante în noroi

Dacă Antim, creatorul limbii liturgice româneşti şi ctitorul superbei mânăstiri care îi poartă numele, a consimţit că merită să îşi dea viaţa pentru un popor căruia nu îi aparţinea, e foarte probabil să fi găsit la români nu doar hule înfricoşătoare, ci şi entuziasmul credinţei. Dispreţul de cele sfinte face furori pe net şi la televizor, fericirea de a fi descoperit darul credinţei este vizibilă pe chipurile miilor de pelerini sosiţi la Iaşi şi la Bucureşti. Va fi înţeles martirul din Iviria că diamantele scumpe se găsesc doar în noroi.

De același autor