Diplomați ratațiPr. dr. Claudiu Băzăvan 15.05.2018
”Într-atât ne-am obişnuit cu răul şi cu nefirescul, cu minciuna şi cu micimea încât nu mai simţim nevoia de a protesta.”
Hotărât lucru, Sfântul Ioan Botezătorul nu ar fi făcut carieră în diplomaţie: Deci zicea Ioan mulţimilor care veneau să se boteze de el: “Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?” (Luca 3, 7). Expresia vituperantă a fost preluată de Mântuitorul (Matei 12, 34 şi 23, 33) şi completată: neam viclean şi desfrânat! (Matei 12, 39, 45; 16, 4; Luca 11, 29), făţarnicilor! (de 11 ori numai în Evanghelia după Matei!), “călăuze oarbe” (Matei 15, 4), nebuni şi orbi! (Matei 23, 17, 19), câini (vezi Matei 15, 26), ucigaşi (vezi Matei 23, 34). Sfântul Ioan Gură de Aur comi-tea o impardonabilă eroare de politică bisericească atunci când o acuza public pe împărăteasa Eudoxia şi pe doamnele din suita imperială că foloseau vase ignobile (oliţe, mai exact) din argint, în vreme ce sărmanii din cetate abia îşi duceau zilele. Iar dacă sfinţii mucenici ar fi etalat virtuţi diplomatice, măcar înaintea morţii, în calendarul bisericesc n-ar mai fi fost consemnaţi decât împăraţi, ierarhi şi cuvioşi.
Plinius cel Bătrân (23-79 d. Hr.) a comis o mare nedreptate lansând le-genda potrivit căreia struţii şi-ar îngropa capul în nisip. În realitate niciun struţ nu a fost văzut vreodată cu capul în nisip. De aceea orice analogie dintre “politica” struţului şi comportamentul unora dintre noi nu are legătură cu realitatea, dar asta numai datorită struţului, care refuză cu încăpăţânare să se sufoce. Istoricul roman nu a pomenit însă nimic despre capacitatea neverosimilă a struţilor de a înghiţi obiecte dintre cele mai diverse (la grădina zoologică din Londra s-a descoperit la un moment dat că un struţ a înghiţit un metru de sfoară, o rolă de film, un ceas deşteptător, o valvă de bicicletă, un creion, un pieptene, trei mănuşi, o batistă, o parte dintr-un colier de aur, un ceas de mână şi câteva monede – conform John Lloyd & John Mitchinson, Cartea Ignoranţei, Nemira, 2007). De această dată constat o asemănare frapantă între năravul struţului de a ingurgita tot ce prinde şi obişnuinţa noastră de a înghiţi tot ceea ce ni se serveşte în viaţa publică. Luând în deşert avertismentul “Nu tot ce zboară se mănâncă!”, dintr-o falsă smerenie sau din comoditate înghiţim pe nerăsuflate bucate gata preparate, răcite şi mestecate, fără a ne întreba dacă hrana servită ţine de foame sau dacă nu cumva provoacă indigestii severe. Într-atât ne-am obişnuit cu răul şi cu nefirescul, cu minciuna şi cu micimea încât nu mai simţim defel nevoia de a protesta.
Uităm bunăoară că neghiobului i-ar prinde bine uneori să afle că e neghiob, ipocritului să fie demascat ca atare, iar necredinciosului să i se spună franc că nu se numără printre dreptmăritori, oricât s-ar strădui să demonstreze contrariul. A-i ascunde semenului tău că e mic la inimă sau nerod, amăgindu-l că e mărinimos sau genial, constituie, în definitiv, un mare păcat, deoarece nu îi dai nicio şansă de îndreptare. Din aceleaşi raţiuni duhovniceşti nu se recomandă să îi dai păcătosului iluzia că e drept, nici celui rău convingerea că e bun – cel puţin nu înainte de a se pocăi, şi nici hulitorului impresia că e mai mult de atât. A rata prilejul de a tăcea, pe temeiuri diplomatice, înseamnă de multe ori a fructifica şansa de a mărturisi. Avertismentul Mântuitorului Pentru un singur cuvânt veţi fi judecaţi! (cf. Matei 12, 36) se referă şi la acele cuvinte pe care ar fi trebuit să le rostim la un moment dat, dar pe care nu le-am rostit din teamă, laşitate sau nepricepere. Desigur, adevărul provoacă disconfort, nu de ieri şi nici de azi s-a spus că “Adevărul umblă cu capul spart”. Totuşi, gunoiul acoperit sub preş prinde repede miros greu, după cum păcatul ascuns la spovedanie atrage păcate şi mai mari.
Sancţionarea nedreptăţii făţişe, a minciunii sfruntate şi a răutăţii deliberate nu înseamnă polemică, ci mărturisire: Şi voi mărturisiţi, pentru că de la început sunteţi cu Mine! (Ioan 15, 27). Ne merge rău şi pentru că din delicateţe sau comoditate, în loc să denunţăm nedreptatea şi fariseismul şi în loc să separăm lumina de întuneric, îmbrăţişăm tăcerea. Din raţiuni diplomatice.