”Fie să renască!”Pr. dr. Claudiu Băzăvan 02.03.2018
„Mergem pe urmele Lui, prin moarte și Înviere, cu țară cu tot.”
De fiecare dată când, la Liturghie, sunt pomeniți eroii, martirii și luptătorii români, de oriunde și de oricând, mă cuprinde un soi de jenă amestecată cu tristețe și vinovăție. Cât de străine și de îndepărtate ne par idealurile pentru care cei mai viteji și cei mai buni dintre conaționali au găsit de cuviință să își dea viața! Cu toată părerea de rău și împotriva voinței, îmi vine să îi dau dreptate lui Emil Cioran care, în Îndrumar pătimaș, cu cinismul caracteristic, definea sacrificiul drept „pagubă ireparabilă”. Bieții de ei au murit cu nădejdea ca măcar copiii și nepoții lor să trăiască libertatea și fericirea de care ei nu au avut parte, însă urmașii nu sunt demni de ei, le trădează speranțele, le disprețuiesc jertfa sau pleacă încotro văd cu ochii, numai să scape dintr-o țară care devine tot mai puțin locuibilă. Gâlceava politică de fiecare zi, disputele interminabile pe seama legilor justiției, intoxicarea mediatică, dezordinea legislativă, haosul fiscal, lăcomia și răutatea gratuită se răsfrâng în toate domeniile de activitate. „De la opincă la vlădică”, nimeni nu scapă nevătămat. Consecința revoltătoare este că la fiecare trei minute un român părăsește țara, hotărât să nu se mai întoarcă decât cel mult în vacanță. Un recent raport al Organizaţiei Naţiunilor Unite arată că ţara noastră este a doua în clasamentul mondial al migraţiei, după Siria, ţară lovită de un război civil. În acest ritm, România ar putea să rămână în câțiva ani fără forţă de muncă, iar în câteva decenii fără populație, dacă nu cumva între timp va fi ocupată de alții care o vor prețui la adevărata valoare și o vor administra cu inteligență și onestitate. România de azi se aseamănă unei corăbii grav avariate care plutește în derivă, fără o destinație precisă și fără nădejdea de a se salva; membrii echipajului, aflați într-o avansată stare de ebrietate, își dispută cu sălbăticie conducerea navei, iar pasagerii, îngroziți de iminența dezastrului, se aruncă unul câte unul în valuri, sperând că se vor salva pe cont propriu. Rămân la bord neputincioșii, care așteaptă cu febrilitate o minune, câțiva oameni de bună credință care luptă din răsputeri să redreseze ambarcațiunea și escrocii, cei care îi exploatează cu pasiune până în ultimul moment pe nefericiții lor tovarăși de drum.
Dar poate că tocmai așa trebuie să se întâmple, după exemplul Scripturilor, evocat și asumat de-a lungul Postului Mare. Cei angrenați în cursa spre Înviere și experimentați în știința postului știu că suferința, tristețea, lupta, agonia și moartea preced și condiționează Învierea. Lucrurile nu stau altfel nici cu noi, nici cu neamul căruia îi aparținem. Suferința românilor de pretutindeni, lacrimile, umilințele la care sunt supuși, dorul de casă al pribegilor, sacrificiul lor nu sunt fără rost. Nimic nu este în zadar, chiar dacă unii fluieră a pagubă. Ne stă în putere să recuperăm acea Românie frumoasă pe care au clădit-o înaintașii, au venerat-o poeții, au binecuvântat-o sfinții, au mărturisit-o eroii și pe care o descoperă cu încântare tot mai mulți străini. Hristos a murit și a înviat, iar noi mergem pe urmele Lui, cu țară cu tot. Prin moarte și Înviere. Concluzia acestor rânduri este similară piesei cu care trupa Phoenix obișnuiește să își încheie concertele: „Fie sa renască numai cel ce har/ Are de-a renaște curățit prin jar,/Din cenușa-i proprie și din propriul scrum/ Fie să renască țara românească/Astăzi ca și mâine, pururi și acum.”
P.S. Lectura editorialului durează aproximativ trei minute, interval în care cel puțin un român și-a părăsit țara pentru totdeauna.