Fiul risipitor în turneuPr. dr. Claudiu Băzăvan 04.07.2019

”Să mergem împreună!” Încotro?

Spre deosebire de mulți suspuși în diverse instituții care vorbesc mult și prost, Papa Francisc știe în general ce spune și spune de obicei ce știe. Dincolo de efectele oratorice și de exigențele impuse de protocol, discursul rostit în Catedrala Ortodoxă din București a impresionat nu doar prin claritate și erudiție, dar mai cu seamă prin pragmatism. Iscusit în arta diplomației, având în spate o echipă de experți în teologie și comunicare, Papa Francisc a comentat în detaliu textul rugăciunii „Tatăl nostru”, dar nu a exprimat decât o singură idee, cea care dă și titlul turnelului de trei zile (31 mai - 2 iunie) efectuat în România: „Să mergem împreună!”. Altfel spus, papa Francisc s-a prezentat pe sine, nu ca urmașul direct și infailibil al Sfântului Petru, nu ca un șef de stat, ci mai degrabă ca fiul risipitor care se întoarce spășit, este întâmpinat cu emoție și bucurie de taică-său, dar respins cu răutate de frate-său mai mare (a se vedea reacția ciufută a fratelui „cuminte” în Matei, 15, 25- 30). Vă propun să (re)citiți discursul papei în această cheie. Veți fi uimiți, ca și mine, de franchețea cu care papa Francisc deplânge și sancționează aparenta suficiență a Bisericii Ortodoxe.

„Aș dori să-mi exprim mulțumirea și emoția pentru că mă aflu în acest templu sfânt care ne adună în unitate. Isus i-a chemat pe frații Andrei și Petru să-și părăsească mrejele ca să devină împreună pescari de oameni (cf. Mc 1,16-17). Chemarea proprie nu este completă dacă lipsește chemarea fratelui. Astăzi, stând alături, dorim să înălțăm împreună, din inima țării, rugăciunea Tatăl Nostru. Ea sintetizează identitatea noastră de fii și, în special, de frați care se roagă unul lângă celălalt. Rugăciunea Tatăl Nostru afirmă certitudinea promisiunii făcute de Isus ucenicilor săi: „Nu vă voi lăsa orfani” (In 14,18) și ne oferă încredere să primim și să acceptăm fratele ca pe un dar. De aceea aș dori să vă împărtășesc câteva cuvinte ca pregătire, înainte de rugăciunea pe care o voi rosti pentru drumul nostru de fraternitate și pentru ca România să poată fi mereu o casă a tuturor, un loc al întâlnirii, o grădină în care înflorește împăcarea și comuniunea.

De fiecare dată când pronunțăm „Tatăl nostru” subliniem că, fără să spunem al nostru, nu poate exista cuvântul Tată. Uniți în rugăciunea lui Isus, ne unim și în experiența sa de unire și de mijlocire care ne face să spunem: Tatăl meu și Tatăl vostru, Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru (cf. In 20,17). Prin aceasta ne invită ca „al meu” să se transforme în „al nostru”, și „al nostru” să devină rugăciune. Tată, ajută-ne să luăm în serios viața fratelui, să ne însușim istoria sa. Ajută-ne să nu ne judecăm fratele, din cauza acțiunilor și limitelor sale, ci să-l acceptăm, înainte de toate, ca fiu al tău. Ajută-ne să învingem ispita de a ne simți fii mai mari care, pentru că se află într-o poziție privilegiată, uită că celălalt este un dar (cf. Lc 15,25- 32).

Ție, care ești în ceruri, în cerurile care-i cuprind pe toți, de unde faci să răsară soarele și peste cei buni și peste cei răi, și peste cei drepți și peste cei nedrepți (cf. Mt 5,45), îți cerem acea armonie pe care nu am fost în stare să o păstrăm pe pământ. O cerem prin mijlocirea atâtor frați și surori în credință, care, împreună, locuiesc în Cerul Tău, după ce au crezut, au iubit și au suferit mult, chiar și în zilele noastre, doar pentru că sunt creștini. Asemenea lor, vrem și noi să sfințim numele tău, punându-l în centrul tuturor intereselor noastre. Doamne, numele Tău, nu al nostru, să ne miște și să ne trezească să practicăm caritatea. De atâtea ori, în rugăciune, ne rezumăm să pretindem daruri și săți înșirăm cereri, uitând că lucrul cel mai important este să lăudăm numele tău, să adorăm persoana Ta, pentru ca mai apoi să recunoaștem reflexia Ta vie în persoana fratelui pe care ni l-ai pus alături. În mijlocul atâtor lucruri trecătoare pentru care ne trudim, ajutăne, Tată, să căutăm ceea ce rămâne: prezența Ta și a fratelui nostru. Așteptăm să vie împărăția ta: o cerem și o dorim, pentru că observăm că mersul lumii nu o încuviințează.

Dinamica lumii e dictată de logica banului, a intereselor, a puterii. Cufundați în consumerismul din ce în ce mai dezlănțuit care ne farmecă prin strălucirea sa scânteietoare, dar evanescentă, ajută-ne, Tată, să credem în ceea ce ne rugăm: să renunțăm la garanțiile comode ale puterii, la ispitirile înșelătoare ale lumescului, la aroganța goală a impresiei de autosuficiență, la ipocrizia preocupării pentru aparențe. Astfel, nu vom pierde din vedere Împărăția la care Tu ne chemi.

Facă-se voia ta, nu a noastră. „Voința lui Dumnezeu este mântuirea tuturor” (ibid., IX, 20). Tată, avem nevoie să ne lărgim orizonturile, pentru a nu îngrădi în limitele noastre voința ta milostivă de mântuire, care vrea să-i îmbrățișeze pe toți. Tată, ajutăne, trimițându-l la noi, ca la Rusalii, pe Duhul Sfânt, dătător de curaj și bucurie, ca El să ne impulsioneze să anunțăm vestea cea bună a Evangheliei dincolo de hotarele în care trăim, dincolo de limbi, culturi și națiuni.

În fiecare zi avem nevoie de El, pâinea noastră cea de toate zilele. El este pâinea vieții (cf. In 6,35.48), care ne face să ne simțim fii iubiți, care ne potolește foamea când ne simțim singuri și orfani. El este pâinea slujirii: în timp ce se frânge pe sine pentru a deveni slujitorul nostru, ne cere să ne slujim unul pe altul (cf. In 13,14).

Tată, atunci când ne dai pâinea cea de toate zilele, alimentează în noi nostalgia după fratele nostru, nevoia de a-l sluji. Rugându-te pentru pâinea de fiecare zi, îți cerem și pâinea memoriei, harul de a întări rădăcinile comune ale identității noastre creștine, rădăcini indispensabile într-un timp în care umanitatea, mai ales tinerele generații, în mijlocul atâtor situații „lichide”, riscă să se simtă dezrădăcinată, incapabilă să dea sens existenței. Pâinea pe care ți-o cerem, prin lunga sa istorie de la însămânțare la spic, de la cules până pe masă, să inspire în noi dorința de a fi răbdători cultivatori de comuniune, care nu ostenesc în a face să încolțească semințele unității, în a face să dospească binele, în a lucra mereu alături de frații lor: fără suspiciuni, fără a sta la distanță, fără exagerări și fără conformism, în convivialitatea diferențelor reconciliate.

Pâinea pe care o cerem astăzi este și pâinea de care atâția oameni sunt lipsiți zi de zi, în timp ce alții, puțini, au din prisos. Tatăl nostru nu este o rugăciune care relaxează, ci este strigătul față de foametea de iubire a timpului nostru, față de individualismul și indiferența care profanează numele tău, Tată. Ajută-ne să ne fie foame de a ne dărui. Ori de câte ori ne rugăm, amintește-ne că pentru a trăi nu e nevoie să ne conservăm, ci să ne frângem; să împărțim, nu să adunăm; să-i săturăm pe alții, în loc să ne umplem pe noi înșine, deoarece bunăstarea este adevărată numai în măsura în care aparține tuturor.

Ori de câte ori ne rugăm, cerem să ne fie iertate greșelile noastre. E nevoie de curaj să ne angajăm totodată să iertăm și noi greșitorilor noștri. Prin urmare, trebuie să găsim puterea de a ierta din inimă pe fratele nostru (cf. Mt 18,35), așa cum Tu, Tată, ierți păcatele noastre: să lăsăm trecutul în urmă și să îmbrățișăm împreună prezentul. Ajută-ne, Tată, să nu cedăm în fața fricii, să nu vedem în deschiderea față de celălalt un pericol; să avem puterea de a ne ierta și de a merge înainte, curajul de a nu ne mulțumi cu o viață liniștită și de a căuta mereu, cu transparență și sinceritate, chipul fratelui.

Iar când răul, pândind la ușa inimii (cf. Gen 4,7), ne va împinge să ne închidem în noi înșine, când ispita de a ne izola ne va copleși, ascunzând substanța păcatului care constă în îndepărtarea de Tine și de aproapele nostru, Tată, continuă să ne susții. Încurajează-ne să descoperim în fratele de lângă noi un sprijin pe care Tu ni l-ai pus alături pentru a merge spre Tine și să avem împreună curajul de a spune „Tatăl nostru”. Amin.” (www.basilica.ro)

Mesajul papei, conceput cu iscusință și rostit cu multă convingere în fața Patriarhului român și a câtorva mii de invitați, pune Biserica Ortodoxă în situația jenantă și vinovată de fiu al Tatălui ceresc, care nu se bucură la vederea fratelui său și care, la o adică, i-ar bloca accesul în casa părintească. Discursul papei Francisc poate fi folosit ca un excelent material didactic pentru cei preocupați de arta discursului în public. În același timp, lăsând deoparte cerințele de protocol și amabilitatea telegenică, realitatea din teren nu dife-ră cu mult de situația prezentată în parabolă: frații nu se află în comuniune, deși Tatăl îi roagă stăruitor să fie împreună. Mă macină un gând: ce ne facem dacă totuși Tatăl îi va primi și pe alții la Sine? Nu vom mai intra în casă de ciudă?

Tocmai acest tip de problematizare și-a propus Vaticanul să promoveze în rândul ortodocșilor prin turneul „Să mergem împreună”. Încă nu e clară direcția de mers.

 

 

 

De același autor