Și dacă am greșit rugăciunea?Pr. dr. Claudiu Băzăvan 22.12.2020
Într-o povestire din Pateric se vorbește despre avva Ioan Kolobos (gr. ”cel pitic”) că, odată, l-a rugat pe Dumnezeu să îi smulgă patimile, devenind fără griji. S-a dus și i-a zis unui bătrân: ”Părinte, m-am liniștit, nu trebuie să mă mai războiesc cu nici o patimă!” Bătrânul îi zice: ”Du-te degrabă și roagă-L pe Dumnezeu să-ți dea războiul înapoi, ca să-ți revină zdrobirea și smerenia pe care le aveai! Sufletul nu înaintează decât războindu-se!”. S-a rugat și, după ce a primit din nou războiul, nu mai cerea să-i fie luat. Acum zicea: ”Dă-mi, Doamne, răbdare în lupte!” (Patericul sau Apoftegmele Părinților din Pustiu, ediție de Cristian Bădiliță, Vremea, 2015, pp. 161-162).
De la începutul primăverii, răului i-a fost îngăduit să coboare pe pământ și să instaureze, în stilul caracteristic, frică, incertitudine, absurd, isterie, disperare și neputință. Lumea pare capturată de forțe iraționale și nimic nu prevestește o apropiată eliberare. Trepădușii iadului își fac de cap, devorând speranțe, zâmbete și îmbrățișări, stricând minți, pietrificând inimi, denaturând realitatea, înnegurând perspectiva. Oamenii caută răspunsuri și soluții, fără rezultate concrete. Depășite de gravitatea problemelor și măcinate de neîncrederea propriilor cetățeni, guvernele lumii nu pot împiedica degradarea tot mai alertă a siguranței sociale. Categorii profesionale sunt amenințate in corpore cu dispariția, numeroase firme cu falimentul și angajații lor cu sărăcia, sistemul sanitar se sufocă. Un fior rece străbate coloana vertebrală a lumii. Psalmistul se dovedește încă o dată fidel purtător de cuvânt al stării noastre de spirit: ”Că ne-ai smerit pe noi în loc de durere şi ne-a acoperit pe noi umbra morţii.” (Ps. 43, 21).
Noi, cei de la sfârșit de toamnă, nu mai suntem cei de la început de primăvară. Nesăbuiți și ușuratici, ne permiteam altădată să elaborăm planuri multe și neroade, să ne concentrăm pe nimicuri, să umplem timpul cu deșertăciuni. Între timp spaimele, necazurile, primejdia bolii, pierderea unor rude și prieteni ne-au forțat să ne ridicăm privirea către cer, să strigăm, să plângem, să devenim mai solidari, să dăm intensitate cuvintelor și gesturilor noastre.
Există și vești bune: nu doar răul ia lumea cu asalt. În același timp Dumnezeul-întreit, în compania îngerilor, sfinților și a dragilor noștri răposați, aflați laolaltă în stare de rugăciune pentru noi, Își cercetează creația. Când copiii plâng de frică și de durere, Părintele nu întârzie să le sară în ajutor și să ia asupra Sa primejdia.
În replică la zbaterile oamenilor, sfântul Nicolae Velimirovici îi atribuie Părintelui ceresc următoarele cuvinte: ”Câtă vreme sunt strigăte pe pământ, va exista și ecou în cer. Eu sunt Cel ce este mai aproape de toți cei de pe pământ. Eu mă dăruiesc tuturor celor ce mă doresc. Eu mă retrag de la toți cei care nu Mă recunosc. Fără Mine lumea este o grămadă de cenușă.” (”Rugăciuni pe malul lacului”, Anestis, 2006, p. 186).
La vreme de suferință colectivă cerurile sunt mai deschise ca niciodată, poate și pentru că inimile ni se deschid tot mai mult, rugăciunile devin mai stăruitoare, lacrimile mai fierbinți, cuvintele Evangheliei mai pătrunzătoare, frumusețile din jur, câte au rămas, mai vizibile.
Preocupat de fericirea pe termen lung a copiilor Săi, Dumnezeu îngăduie un rău doar dacă prin acest rău împiedică un rău mai mare sau dacă din acest rău se naște ceva bun.
În logica sfântului Ioan cel Pitic, vremurile pe care le trăim sunt, paradoxal, cele mai favorabile mântuirii. Abia acum, înfruntând pericolele de tot felul, mânați de spaimă și constrânși de suferință, înaintăm mai lesne pe traiectoria Luminii. De nouă luni înaintăm petiții spre cer ca să înceteze boala, fără să primim deocamdată un răspuns favorabil. Năuciți de ceea ce ni se întâmplă, nu ne-am dat seama că am greșit rugăciunea. S-ar cuveni poate să ne rugăm altfel, în duh de nevoință și zdrobire de inimă:
”Doamne, dă-ne răbdare în lupta contra neputinței, spaimei, fărădelegii și absurdului din această lume! Dă-ne o credință îndeajuns de puternică încât să diminueze intensitatea necazurilor! Insuflă-ne o nădejde suficient de tare încât să nu ne lăsăm îngenuncheați de demonul disperării! Dăruiește-ne o dragoste mare cu care să cuprindem trecutul și viitorul, pământul și cerul! Și ne îngăduie, cu mintea smerită și cu orgoliile frânte, să ne refugiem în brațele Tale!”