ÎN CĂUTAREA CELUI PROMISPr. dr. Claudiu Băzăvan 19.12.2023
Se așezară în așa fel încât fiecare să vadă fața celuilalt. Nu se cunoșteau dinainte, dar acea voce stranie, mai frumoasă decât toate vocile auzite vreodată, îi vorbise fiecăruia despre misiunea încredințată lui și celorlalți doi. Nu știau exact timpul sau locul de întâlnire, se încredințaseră pur și simplu Duhului care îi ghidaseră din direcții opuse în acea parte a deșertului, aproape de ora înserării.
Capetele li se înclinară simultan, mâinile li se încrucișară pe piept și rostiră împreună această rugăciune de mulțumire: ”Tată a toate, Dumnezeule, ce avem aici de la Tine este. Primește mulțumirea noastră și ne binecuvintează și fie să facem pe mai departe voia Ta!” Odată cu ultimul cuvânt ridicară ochii și se uitară unul la celălalt cu uimire. Fiecare vorbise într-o limbă neauzită până atunci de ceilalți și totuși fiecare înțelesese perfect ce se spusese. Sufletele lor se înfiorară de emoție divină, căci prin acest miracol recunoscură Prezența divină.
Chiar dacă proveneau din diferite colțuri ale lumii și reprezentau legi diferite, povestea unuia nu se deosebea cu mult de povestea celorlalți doi. Niciunul dintre ei nu își găsise liniștea și, mistuiți de căutarea Adevărului, renunțaseră de multă vreme la vanitățile și plăcerile lumii. Așteptau cu înfrigurare ceva sau pe cineva, nu știau precis, până într-o noapte când steaua misterioasă a strălucit asupra lor și în lumina care le bătea drept în față au auzit același glas: ”Credința ta a biruit! Binecuvântat ești tu, dimpreună cu alți doi, care vin din alte părți ale pământului, să-L vezi pe Cel promis, să fii martor al venirii Lui și să depui mărturie pentru El. Scoală-te și du-te să-i întâlnești și ai încredere în Duhul care te va călăuzi!”
După ce fiecare și-a depănat povestea, se ridicară toți la un îndemn necunoscut și se uitară unul către celălalt. ”Cel pe Care mergem să-L găsim a fost numit Regele iudeilor. Sub numele acesta ni s-a poruncit să întrebăm de El. Dar știm că El este Mântuitorul, nu doar al iudeilor, ci al tuturor națiilor pământului.” Într-un impuls simultan își uniră mâinile. ”Ce poruncă ar putea fi mai sfântă? După ce Îl vom fi găsit pe Domnul, frații și toate generațiile de după noi vor îngenunchea înaintea Lui împreună cu noi. Iar când ne vom despărți pentru a merge fiecare pe drumul lui, lumea va fi învățat o lecție nouă: că Raiul poate fi cucerit nu prin sabie, nu prin înțelepciunea omului, ci prin Credință, Iubire și Fapte Bune.”
Se lăsă tăcerea, întreruptă de oftaturi și sfințită prin lacrimi, căci bucuria care le umplea sufletele nu putea fi stăvilită. Era bucuria de negrăit a sufletelor de pe țărmurile Râului vieții care își puneau nădejdea în prezența lui Dumnezeu pentru a fi mântuiți.
Când în tăcerea nopții enigmatica stea s-a așezat deasupra peșterii, câtă emoție și câtă fericire avea să îi cuprindă! Străbătuseră atâta cale, înfruntaseră atâtea primejdii, se nevoiseră atâta vreme și, în sfârșit, întâlneau minunea de Copil coborât din cer ca Adevăr, Lumină și Viață pentru toate generațiile pământului.
***
Vestea proastă este că magii s-au înșelat oarecum. Erau oameni buni și, ca toți oamenii de acest fel, vedeau în jurul lor numai oameni buni. Aveau să înțeleagă peste puțin timp, când îngerul le-a schimbat traseul ca să nu mai dea ochii cu Irod, că Adevărul nu este bine primit, Lumina deranjează, Viața nu prezintă interes, nașterea lui Dumnezeu pe pământ zdruncină nervi, binele asmute răul, bucuria unora provoacă suferință altora, în fine, că lumea nu Îl iubește și nu se arată încântată să Îl primească. De atunci și până acum lucrurile nu s-au schimbat prea mult și anumite cuvinte, din nefericire, rămân pururea valabile: ”Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.” (Ioan 1, 11). Cu Prezența în mijlocul lor, oamenii aleg mai degrabă absența, se tem de Adevăr, se ascund de Lumină, își acoperă urechile ca să nu Îi audă glasul, nu au de gând să pornească la drum în căutarea Lui, nu vor să învețe lecția cea nouă a fericirii, nu îngenunchează ca să I se închine și să Îi mulțumească pentru că nu i-a lăsat singuri pe pământ. Sfârșiți de sete, ocolesc totuși Izvorul, mistuiți de foame, culmea, refuză Hrana, dezinteresați de mântuire, își trăiesc viața repede și mor nefericiți.
Vestea bună este că magii nu s-au înșelat întru totul. Povestea lor poate deveni în mare măsură și povestea noastră, altfel canoanele Bisericii nu ne-ar pune în vedere: ”Magii de demult au adus aur, smirnă și tămâie Împăratului și lui Dumnezeu Care S-a născut! Iar noi acum, mai înainte prăznuind Nașterea Lui, cu evlavie să-I aducem din suflet nădejde, credință și dragoste, lăudând pe Fecioara!” În fiecare generație, an de an, se vestește marele eveniment. Lumina strălucește din nou în întuneric, glasul cheamă încă o dată, postul deschide drumul către Betleem, Maica și sfinții ies în întâmpinare, încurajează și călăuzesc către destinație, oamenii buni se silesc să devină mai buni și, din direcții diferite dar încredințați aceluiași Duh, se adună din nou, la adăpost de nebunia lumii, ca să I se închine cu fior sfânt și lacrimi de bucurie. Este bucuria de negrăit a sufletelor de pe țărmurile Râului vieții care descoperă uimiți miracolul Prezenței, ca magii din povestea de odinioară.
* Însemnări pe marginea romanului ”Ben Hur” de Lew Wallace, Biblioteca Adevărul, 2010.