Lovitură de teatruPr. dr. Claudiu Băzăvan 13.07.2023
Sala mare a teatrului era arhiplină. Din clipă în clipă avea să înceapă spectacolul anunțat cu multă vâlvă și gândit de comuniști ca o bătaie de joc la adresa Utreniei Paștilor și a ortodocșilor din localitate. De-a lungul întregii Săptămâni a Patimilor afișe imense și bătătoare la ochi fuseseră expuse în văzul tuturor, în cele mai aglomerate locuri ale orașului.
Slujba de înviere comunistă!
Începe fix la ora 12 noaptea.
Cea mai nouă comedie a lui Anton Iziumov,
”Hristos în frac!”
În rolul principal –artistul Teatrului Moscovit,
Alexandr Rostovțev
Potop de hohote. Umor în cascade.
În sfârșit cortina se ridică. Primul act înfățișa un altar, iar pe pristolul butaforic se vedeau sticle de vin, carafe cu lichioruri, aperitive. Pe taburete înalte de restaurant stăteau ”preoți” în veșminte liturgice complete și ciocneau potirele. Un artist îmbrăcat în stihar de diacon cânta la armonică. Pe jos stăteau ”măicuțe” jucând cărți. Sala se prăpădea de râs. În pauză spectatorii vorbeau între ei: „Acestea sunt floricele...fructele încă nu au apărut! Să vedeți...în actul al doilea va ieși Rostovțev și atunci vom înnebuni cu toții de râs!”
În actul al doilea, sub rafale de ovații frenetice, pe scenă apăru vestitul Alexandr Rostovțev. Era îmbrăcat într-o cămașă lungă și albă, fardat cu dibăcie în chip de Hristos. În mâini ținea Sfânta Evanghelie. Pe parcursul piesei, artistul trebuia să citească primele două ”fericiri” din Predica de pe Munte. Încet, cu un aer solemn, marele actor se apropie de analog, așeză Evanghelia și rosti cu un glas profund și melodios: ”Să luăm aminte!”. În sală se făcu liniște. Începu să citească: ”Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor...Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia...” Aici trebuia să se oprească și să rostească un monolog îngrozitor prin blasfemia lui, încheindu-l astfel: ”Dați-mi fracul și jobenul!”
Dar aceasta nu s-a întâmplat. Marele actor tăcu pe neașteptate. Tăcerea se prelungi într-atât încât cei din culise începură să-i facă semne cu mâna, șoptindu-i cuvintele, însă el stătea într-un fel de stupoare lunatică și nu auzea nimic. Într-un sfârșit tresări și privi cu spaimă Evanghelia deschisă. Mâinile lui trăgeau nervos de cămașă, fața începu să-i tremure. Își lăsă privirea în carte și citi în continuare, mai întâi în șoaptă, apoi din ce în ce mai tare: ”Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura! Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui!” Puterea glasului său minunat și farmecul numelui său de artist renumit au dat roade, ori poate spectatorilor le apăruse înaintea ochilor chipul lui Hristos cel Viu, chemat de propriile cuvinte prigonite și scuipate, – cert e că în teatru se lăsă o liniște atât de adâncă, încât se auzea zumzetul țânțarilor. Și în această liniște răsunau tot mai tare cuvintele lui Hristos: ”Voi sunteți lumina lumii...iubiți pe vrăjmașii voștri... rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc!...”
Actorul citi întregul capitol și nimeni din sală nu făcu vreo mișcare. În culise tropăiau cu îngrijorare niște pași repezi și se auzea murmur crescând de voci. Acolo încercau să se convingă unii pe alții că artistul glumește, că acesta este procedeul lui preferat și acuș, chipurile, va lovi publicul în moalele capului cu o lovitură de teatru și că totul se va preface într-un cor de râsete.
Dar pe scenă se petrecu ceva și mai neașteptat: Artistul își făcu încet și clar semnul Crucii și rosti: ”Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!”. Mai dori să spună ceva, dar în acel moment se lăsă cortina. Peste câteva minute, publicul a fost anunțat: ”Din pricina îmbolnăvirii neașteptate a tovarășului Rostovțev, spectacolul de astăzi a fost anulat.” (adaptată după Vasilii Nikiforov Volgin, Soarele în rolul principal, în ”Povestiri rusești de Paști”, Contra Mundum, 2023, pp. 54-58).
***
Nu doar celebrul actor venit cu mare tam-tam din Moscova a pățit-o. Într-un fel sau altul toți s-au îmbolnăvit pe neașteptate. Pescarii galileeni au lăsat baltă plasele cu pești, bărcile și casele, tâlharul răstignit nu a găsit altceva de făcut în plină agonie decât să Îl mărturisească, rabinul înverșunat și complice la crima celebră a devenit, tocmai el, cel mai îndârjit mărturisitor, temuți interlopi s-au convertit, desfrânate profesioniste s-au transformat în mironosițe, mucenicii și-au dat viața cu entuziasm pentru El, în timp ce alții L-au căutat cu dor în pustiu sau în creierii munților. Fiecare generație se poate lăuda sau rușina, după caz, cu ”îmbolnăviții” săi. În tumultul lumii au auzit, la început ca o părere, apoi tot mai deslușit, chemarea celui mai frumos glas din câte există pe pământ: ”Veniți la Mine!” De atunci cerul și pământul, timpul și spațiul, oamenii și lumea, toate li s-au schimbat pentru că mințile lor s-au schimbat. Cum spunea părintele Nicolae Steinhardt, o altă cunoscută ”victimă”: ”Creștinismul este transmutație, nu a elementelor chimice, ci a omului. Metanoia! Aceasta e MINUNEA CEA MARE a lui Hristos Dumnezeu: nu înmulțirea vinului, peștilor, pâinii, nu tămăduirea orbilor din naștere, slăbănogilor, gârbovilor și leproșilor, nu, nici învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain și a lui Lazăr- ci transformarea făpturii.” (”Jurnalul Fericirii”, Dacia, 1995, p. 46).
Oricine suntem, orice facem, oricât de mult ne-am împotrivi, oricât de puțin ne-ar conveni, nu putem scăpa de cuvintele Lui. Oricât de tare ne grăbim și spre orice destinație ne îndreptăm, tot la vorbele Lui ajungem. Vorba sfântului Petru: ”Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice.” (Ioan 6, 68). Prin natura omenească suntem cumva închiși între hotarele trasate ferm de cuvintele Lui și, paradoxal, chiar aceste cuvinte descoperă drumul spre libertate: ”Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi!” (Ioan 8, 32) Numai în cuvintele Lui putem regăsi calea și descoperi resursele de speranță și de fericire necesare continuării drumului. Pentru că în aceste cuvinte ne întâlnim cu El.
În egală măsură și noi suntem protagoniștii unei lovituri de teatru pe scena vieții, dincolo de scenarii, jocuri de culise și asistență. Cineva a modificat scenariul chiar în timpul reprezentației și ne-am trezit, năuci, interpretând câte un alt rol într-o piesă diferită. Cineva ne-a lovit cu leuca în moalele capului și ne-a schimbat conținutul minții. Ne-a vrut ai Lui, imposibil de înțeles de ce pe noi anume, și nu S-a lăsat, în ciuda opoziției noastre vinovate, până când nu ne-a cucerit pentru totdeauna.
Am sentimentul că în fiecare dintre noi respiră un Alexandr Rostovțev, actorul moscovit îmbolnăvit pe neașteptate, în plină reprezentație pe scena unui orășel de provincie, în noaptea Învierii, în timp ce rostea Fericirile.