Maran atha!Pr. dr. Claudiu Băzăvan 22.04.2021

Rândurile de mai jos au fost scrise în urmă cu un an, în perioada sinistră a închiderii bisericilor și a suspendării Paștilor ”până la noi ordine”. Le reproduc  mai jos ca să ne amintim ceea ce nu trebuie uitat vreodată și ca să prețuim mai mult vizita Celui ce abia așteaptă să revină în mijlocul nostru.

Altădată ne aflam cu toții în foișorul Cinei, convocați la marea întâlnire. Înaintea icoanelor Îi mărturiseam rătăcirile, necazurile, tristețile și spaimele. Știam că ori de câte ori Îl chemăm, nu întârzie să ne răspundă. Niciodată nu lipsea de la întâlnire. Poposea în mijlocul nostru și ne învăluia în emoție și  lumină. La fiecare Liturghie simțeam cum vine în mijlocul nostru, cum zăbovește în dreptul nostru, cum ne atinge inimile, cum ne șterge lacrimile. Simțeam că ne transmite putere și curaj, nădejde și pace. Coborând treptele locului de întâlnire, lumea ni se părea mai frumoasă, florile mai colorate și mai înmiresmate, chipurile oamenilor mai luminoase, cerul mai albastru pentru că între timp fuseserăm amprentați. Noi ieșeam cu El sau mai degrabă El ieșea cu noi în lume și pe toate le înfruntam împreună. Simțeam la nevoie umărul pe care să ne sprijinim frunțile obosite, mâna coborâtă protector pe creștetele noastre, brațul ferm de care să ne agățăm la vreme de înec. Când întunericul părea de nepătruns Îi întrevedeam chipul luminos, când murdăria lumii se prăvălea asupra noastră îi contemplam frumusețea, când asurziți de zgomotele lumii căutam refugiu îi auzeam vocea aproape șoptită. Când foamea și setea ne mistuiau sufletele Îl mâncam și Îl beam din potir.

”Unde ești, Doamne?”

Acum foișorul Cinei este ferecat pentru nu știm câtă vreme. Noi vi l-am închis, la ordinele autorităților, sperând că în acest fel vă protejăm sănătatea. Ne-am trezit singuri pe aici și nu înțelegem ce rost mai avem în lipsa voastră. Nici icoanele nu mai par atât de expresive, nici cântările prea înălțătoare, nici rugăciunile din cale afară de pătrunzătoare, iar pe El Îl vedem mai puțin limpede și Îl auzim mai puțin clar. S-a îndepărtat prea mult ca să-I simțim răsuflarea caldă, ca să-L pipăim, ca să-L îmbrățișăm, ca să-L consumăm euharistic împreună cu voi. ”Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit?” – se plânge psalmistul cu vocea fiecăruia dintre noi. (Ps. 21, 1).

”Unde ești, Doamne?”  se vor fi întrebat și ucenicii, devastați de odiosul spectacol de pe Golgota, hăituiți de stăpâni și înspăimântați de moarte. Nu mai așteptau nimic bun, renunțaseră să mai spere. Toma nu doar se îndoia, mai rău, se resemnase! Și cine nu ar fi reacționat la fel în fața evidenței brutale?

Vremea cernerii

În vreme ce călăii încă jubilau și autoritățile răsuflau ușurate că au scăpat de bietul exaltat, în ciuda realității zdrobitoare a morții, dincolo de ușile încuiate, s-a petrecut ceva zguduitor. Domnul a venit la ei! Cu mâinile, picioarele și coasta încă sângerând, a poposit în mijlocul lor și le-a zis: ”Pace vouă!” Iar ei    s-au umplut de înfricoșată bucurie. „E chiar Domnul!”. Atingând stigmatele umede și rana din coastă încă deschisă, Toma s-a prăbușit răpus de uimire și de dragoste și a exclamat ”Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Ni s-a oferit privilegiul de a ne afla într-o situație asemănătoare: noi închiși în foișorul Cinei, căutându-vă în zadar cu privirea, voi izolați la domiciliu, așteptând un semn de încurajare.  Inamicul nevăzut ne-a izgonit unii de alții și ne menține la obligatorie distanțare socială. Spre deosebire de alții, noi știm că inamicul nu se numără printre diagnosticele medicale recunoscute, deși atacă frenetic lumea prin boală și mai ales prin spaima de boală. Știm de asemenea că nu se numără printre puternicii și guralivii zilei, deși acționează bezmetic prin unii și argumentat prin ceilalți. Până și Petru a realizat târziu avertismentul Mântuitorului: ”Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu” (Luca 22, 31). Ne aflăm în vremea cernerii și nu vor rămâne la suprafață decât boabele de grâu curate.

Cine să ne despartă?

Ca ucenicii altădată, suntem singuri, triști și înspăimântați. Dar în fața Lui zidurile se prăbușesc, zăvoarele se sfărâmă, barierele se ridică, ușile rup balamalele. Vine Domnul și la noi, aici, prin ușile încuiate, și la voi, acolo, oriunde vă aflați în izolare. Vine și pe toate le copleșește cu prezența Sa. Nimeni și nimic nu I se poate opune, nici lacătele, nici distanțarea socială, nici o autoritate din cer sau de pe pământ. Vine la oamenii care suferă amarnic de dor după El,  cei mai curați, frumoși și curajoși, care Îl cheamă și Îl așteaptă cu înfrigurare. Cine ne va despărți de Domnul? ”Nici moartea, nici viața, ....nici stăpânirile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură...!”  (Romani 8, 38-39)

Nu vă îndoiți, așadar! Și în niciun caz nu vă resemnați! Nu își va lăsa Domnul turma devorată de lupi și nici de dihăniile camuflate în oi ferchezuite. Deocamdată turma este risipită și păstorii bătuți, amenințați, debusolați, amendați, după caz. Dar va veni Păstorul cel bun, pe Care unii Îl nesocotesc și pe Care alții, mai smintiți, încearcă să-L înlocuiască. Va veni și va alunga jivinele, Își va aduna turma și ”va fi o turmă și un păstor” (Ioan 10, 16). Vine Domnul în fiecare inimă purificată de lacrimi și în fiecare casă aerisită de rugăciune. Voi sunteți iubiții Lui! Pentru voi agonizează spânzurat pe Cruce până la sfârșitul lumii!

Primiți-L cu bucurie! Așa cum odinioară nu i-a abandonat pe ai Săi, nici pe noi nu ne va lăsa singuri. Nu suntem ”străini şi locuitori vremelnici, ci împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes 2. 19). În Casa Domnului nu este îngăduit niciunui intrus să dea buzna și să decidă în locul Lui invitații și meniul.

Alungați teama! Risipiți tristețea!

Într-o seară din săptămâna luminată a anului 1990, poetul Ioan Alexandru (1941-2000) le spunea zecilor de mii de tineri entuziaști adunați în Piața Universității: ”noi nu avem de dus o luptă ci de păstrat o biruință! Iar biruința este a lui Iisus Hristos cel înviat din morți!”.

Stați deci tari! Încurajați-vă unii pe alții! Rămâneți statornici în credință! Alungați teama! Risipiți tristețea! Maran atha (”Domnul vine”! (I Cor. 16, 22)

De același autor