Miracolul de pe raftPr. dr. Claudiu Băzăvan 23.01.2019
”Lumea se ridică sau cade, se bucură sau se întristează, se împlinește sau eșuează odată cu noi.”
La ordinul conducerii Partidului Comunist, în 1956, undeva prin sud-estul Chinei, câțiva cercetători au fost convocați ca să analizeze în secret posibilitatea construirii unei arme de distrugere în masă. Deși oamenii de știință și-au dat toată silința să nu dezamăgească partidul, la un moment dat au fost nevoiți să suspende ședința întrucât tuturor participanților li s-a făcut rău. Duși de urgență la spital și internați, au primit același diagnostic: toxinfecție alimentară severă. Ieșit din comun era faptul că niciunul din savanții în cauză nu consumase altceva decât apă potabilă care, în urma unei riguroase analize, s-a dovedit pură din punct de vedere microbiologic. Ca și cum apa însăși participase la discuții și, profund indignată, se revoltase împotriva celor care elaborau planuri ucigașe...
La 40 de ani distanță, în țara vecină, Masaru Emoto, doctor în medicină alternativă, a realizat următorul experiment pe un lac poluat într-o zonă puternic industrializată din Japonia. Câteva mii de oameni s-au rugat în același timp, unii în bărci, alții pe malul lacului, unde s-a organizat și o ceremonie cu lumânări aprinse. Probele prelevate înainte și după rugăciunea colectivă au fost surprinzătoare: apa poluată privită la microscop era formată din particule haotice și stranii, în vreme ce apa prelevată la două ore după rugăciunea comună avea structura unor cristale în formă de flori. Ca și cum lacul însuși participase la rugăciune și, încântat și recunoscător, găsise de cuviință să îi răsplătească pe participanți cu apă curată. (Cu ajutorul unui microscop plasat într-o cameră la -50°C, cercetătorul nipon a realizat fotografii spectaculoase ale cristalelor de gheață provenind din probe de apă expusă la diferiți factori externi: cuvinte, muzică, rugăciuni; rezultatele uimitoare au fost publicate începând cu 1999 în mai multe volume sub titlul ”Messages from Water”).
Dacă la ședința de partid apa se răzvrătise împotriva celor care plănuiau blestemății, în ambianța rugăciunii apa a rezonat cu cei aflați în bărci și pe țărm, purificându-se.
Deși relevante și spectaculoase, experiențele de mai sus nu ne sunt necesare pentru a ne convinge că apa se comportă ca un organism viu care participă la starea sufletească a celor din preajma sa. Fiecare dintre noi păstrează pe un raft din dulap sau bibliotecă o sticluță cu agheasmă veche de câteva săptămâni sau chiar de câțiva ani și care, ciudat lucru, nu se strică, în ciuda variațiilor de temperatură din locuință. Se știe că aerul oxidează vinul și îi denaturează calitățile, motiv pentru care se recomandă ca sticlele de vin să fie ținute în poziție culcată ca nu cumva aerul să intre în interior și să compromită băutura (spre necinstea lor, cele mai multe supermarketuri ignoră cu bună știință această regulă de bază, astfel încât soiul, podgoria și prețul ridicat nu garantează că vinul este băubil). În ceea ce privește sticla de agheasmă, precauțiile legate de gradul de înclinare al sticlei și de gradele celsius sunt de prisos. Pentru păstrarea în bună stare a aghiazmei sunt necesare condiții de alt ordin: credință și frumusețe sufletească.
Surprinzător sau nu, progresiștii, hulitorii, ateii de conjunctură, mass-media în general nu pomenesc o vorbă despre miracolul din raft, ca și cum nu ar exista. Dar nu lipsa de cunoștințe și nici slaba memorie le împiedică abordarea subiectului, ci reaua voință. La știrile din ziua Bobotezei, de pildă, un post generalist a difuzat imagini de la o slujbă de sfințire a apei și a titrat în batjocură: ”bani din apă chioară”.
Lăsându-i deoparte pe răuvoitori, este evident că ceva ieșit din comun s-a petrecut cu apa care refuză să se degradeze. Dacă analizăm rugăciunea de sfințire a aghiasmei mari și formula de binecuvântare (”Tu însuți, Iubitorule de oameni, Împărate, vino și acum prin pogorârea Sfântului Tău Duh, Care le sfințește pe toate și sfințește și apa aceasta!”), remarcăm că apa ”se bucură” de o întâlnire miraculoasă în urma căreia împrumută perenitatea Celui cu care s-a întâlnit. În același timp apa devine mediul de transmitere a mai multor însușiri celor care o consumă: ea devine ”izvor de nestricăciune, dar de sfințenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, curățire sufletelor și trupurilor, vindecare patimilor, sfințire a caselor.” (fragment din slujba Aghiasmei celei Mari). Altfel spus, apa sfințită transmite consumatorilor săi proprietățile Celui de Care s-a împărtășit. Nu doar apa devine de nestricat, dar și cei care o consumă cu inima bună se împărtășesc de nemurire.
Dacă apa, indispensabilă existenței oricărei făpturi, tânjește după echilibru și armonie, universul întreg poartă în structura sa internă aceeași dorință. Fiecare picătură de agheasmă confirmă afirmația Sfântului Pavel: ”că și făptura însăși se va izbăvi din robia stricăciunii ca să fie părtașă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21). Potrivit textului de mai sus, numai prin noi, fiii lui Dumnezeu, făptura se eliberează de stricăciune, dăinuiește, se împlinește. Proverbul românesc ”omul sfințește locul” rezumă întreaga cosmologie creștină. Lumea se ridică sau cade, se bucură sau se întristează, se vindecă sau se strică, se transfigurează sau se desfigurează, se împlinește sau eșuează prin noi. Starea noastră sufletească influențează întreaga creație. Poate că de aceea lumea ne oferă cu generozitate hrană și băutură, așteptând cu înfrigurare ca noi să îi oferim la schimb sens și lumină.