O îmbrățișare salvatoarePr. dr. Claudiu Băzăvan 25.02.2020

”Numai pe cruce moare cineva cu mâinile întinse.” (Sfântul Atanasie cel Mare)

Odată ajuns în spațiul protector al bisericii, un privitor atent va remarca gestul frecvent prin care persoanele zugrăvite în icoane obișnuiesc să își exprime starea de spirit: îmbrățișarea. Aproape orice privire îndreptată spre pereții pictați dezvăluie o nouă îmbrățișare!

Înaintea treptelor altarului, în partea stângă, în așa numita axioniță, Mama Fecioară își cuprinde Pruncul în brațe. Același gest tandru, aceleași personaje sfinte sunt reprezentate în icoana din catapeteasmă așezată la stânga ușilor împărătești.

Ridicându-și privirea spre registrul superior al iconostasului,  observatorul va descoperi alte strângeri în brațe:

1. Nașterea Maicii Domnului, prima sărbătoare din anul bisericesc (8 septembrie), propune cel puțin o îmbrățișare: cea dintre Ioachim și Ana, cea dintre cei doi fericiți părinți și pruncă sau/și cea în care o femeie aflată lângă patul lăuzei spală și îmbracă nou-născuta;

2. Intrarea în Biserică a Maicii Domnului o situează pe copila de trei ani între două îmbrățișări: a părinților care, potrivit făgăduinței, o închină lui Dumnezeu, și cea a marelui arhiereu care primește neprihănita ofrandă; de remarcat poziția brațelor: Ioachim și Ana întind  mâinile spre copila de care tocmai se despart, Maria își ridică mâinile spre arhiereul ieșit în întâmpinare, în timp ce acesta își deschide brațele pentru a o ridica.

3. Nașterea Domnului aduce în prim plan îmbrățișarea dintre Mamă și Prunc. Uneori  Maria, entuziasmată și înfiorată, Îi cuprinde doar căpșorul în timp ce își apropie obrazul de fruntea Sa. În ”Imnele Nașterii și Arătării Domnului”, Sfântul Efrem Sirul îi atribuie Mariei următoarele cuvinte: ”Cum mă voi apropia cu scutece de Cel învăluit în raze?” (Deisis, Sibiu 2002, p. 52)

4. Tăierea împrejur a Domnului Îl prezintă pe Prunc în brațele Mamei sau în brațele celui care execută ritualul circumciziei. În urma acestei îmbrățișări, nu tocmai plăcută, dar în perfectă concordanță cu  prescripțiile Legii Vechi, Copilul Sfânt primește oficial numele de Iisus.

5. Întâmpinarea Domnului îl zugrăvește pe dreptul Simeon cuprinzându-L în brațe pe Pruncul Sfânt și dând slavă lui Dumnezeu pentru acest imens privilegiu. Un stih din Utrenia praznicului răstoarnă perspectiva: „Nu mă ține pe Mine bătrânul, ci Eu îl țin pe dânsul, fiindcă acesta cere eliberare de la Mine (Utrenia Întâmpinării Domnului, Mineiul pe februarie, Editura Institutului Biblic, București, 2014, p. 32). Cine pe cine îmbrățișează mai cu foc?

6. Răstignirea pe Cruce îl înfățișează pe Mântuitorul cu brațele întinse, ca și cum ar cuprinde întreaga lume în îmbrățișarea Sa. Sfântul Atanasie afirmă chiar că Mântuitorul dinadins a ales moartea pe Cruce pentru că numai astfel putea cuprinde întreaga creație: ”Numai pe cruce moare cineva cu mâinile întinse. De aceea se cuvenea să sufere Domnul o moarte ca aceasta și să-Și întindă mâinile, ca prin una să atragă pe poporul cel vechi, iar prin cealaltă pe cei din neamuri și pe toți laolaltă  să-i unească în Sine.” (Tratat despre Întruparea Cuvântului, XXV, Colecția ”Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 15, Editura Institutului Biblic, 1987, p. 120).

7. Punerea în mormânt a Mântuitorului o surprinde pe Maica Domnului sfâșiată de durere, strângând în brațe trupul neînsuflețit al Fiului. O altă variantă iconografică reproduce gestul din icoana Nașterii, sporind antiteza viață-moarte, bucurie-suferință: Maica Domnului (cu chipul înlăcrimat) cuprinde în mâini capul (inert) al Fiului. De remarcat că această icoană este imprimată pe antimis (o pânză de in sau mătase, de formă pătrată sau dreptunghiulară, care se află întotdeauna pe Sfânta Masă și în lipsa căreia nu se poate oficia Liturghia) și că numai deasupra acestei icoane are loc prefacerea pâinii și a vinului în Trup și Sânge. Cea mai îndurerată îmbrățișare din istorie stă la baza jertfei euharistice!

8. Pogorârea la Iad (scenă care în Ortodoxie corespunde icoanei Învierii) Îl reprezintă pe Mântuitorul prinzându-i de mâini pe Adam și pe Eva, gest salvator în care sunt cuprinși toți drepții antecesori lui Hristos. Se poate presupune că mișcarea începută cu prinderea fermă a mâinilor și continuată cu scoaterea din iad se finalizează într-o îmbrățișare. Iată cum descrie momentul Sfântul Efrem Sirul: ”Pogorât-a Păstorul tuturor căutând pe Adam, oaia cea pierdută. A luat-o pe umeri și a urcat aducând-o Stăpânului turmei.” (Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii și Învierii, Deisis, Sibiu, 1999, p. 193).

9. Adormirea Maicii Domnului, ultima sărbătoare din anul bisericesc (15 august), oferă o nouă îmbrățișare: Fiul coborât din cer primește sufletul neprihănit al Maicii, reprezentată ca un prunc. Semnificativă este analogia cu scena Nașterii Domnului: odinioară Mama își ținea Fiul la piept, acum Fiul își îmbrățișează mama. În scrierile Sfântului Gherman al Constantinopolului, Mântuitorul îi vorbește Mamei sale în acest mod: ”E timpul să te iau la Mine, vino cu veselie! Bucură-te și acum, așa cum Te-ai bucurat mai înainte! Încredințează-mi mie trupul Tău pentru că și eu am pus dumnezeirea mea în pântecele Tău! Vino cu râvnă la Cel născut de Tine!” (”Laudă la adormirea Doamnei noastre, Născătoarea de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, în Ioan G. Coman, Și Cuvântul S-a făcut trup, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1993).

Predilecția iconografilor bizantini pentru acest gest ascunde un tâlc. Icoanele bizantine nu exprimă doar starea de spirit a personajelor zugrăvite, ci descoperă adevăratul raport dintre Dumnezeu și om. Înțelegând limbajul icoanelor, privitorul atent se poate considera privilegiat. Zăbovește de o vreme în spațiul intim al strânsei îmbrățișări dintre Dumnezeu și om.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De același autor