Oameni și judecățiPr. dr. Claudiu Băzăvan 23.01.2018
Societatea românească suferă. La tot pasul și în toate împrejurările, la toate nivelurile și în toate domeniile nedreptatea, nefirescul, absurdul par să se fi instalat mai confortabil ca niciodată. Degeaba protestează magistrații și vociferează strada.
Guvernul Doamnei Dăncilă, al treilea instalat pe parcursul unui singur an, cu miniștri mai docili față de președintele de partid – în caz contrar căzând în dizgrație peste maxim șase luni - va rescrie foarte curând legile justiției. Vor fi astfel ușurate pedepsele pentru corupție, se vor clasa o mulțime de dosare, iar DNA-ul va rămâne fără obiect de activitate.
A devenit un loc comun faptul că abuzul de putere se practică în aproape toate instituțiile statului, inclusiv în cele în care s-ar cuveni să guverneze puterea de iubire, nu iubirea de putere. Stăpânul își impune dezinvolt punctul de vedere asupra celorlalți, nu pentru că ar avea neapărat dreptate, ci pentru că înalta funcție îi permite să folosească toate mijloacele de convingere asupra eventualilor opozanți. Modul discreționar în care este condusă instituția, oricum s-ar numi ea, aduce de regulă după sine decizii neinspirate, incorecte, uneori scandaloase, absurde, fie și numai pentru că provin dintr-o singură minte. Oricât ar părea de strălucită, mintea însingurată, neacompaniată de alte minți inspirate sau măcar oneste și lipsită de susținerea inimii, invariabil se întunecă, se strică, se rătăcește. Cum nota Blaise Pascal, “dreptatea fără putere este neputincioasă, dar puterea fără dreptate devine tiranie”. Așa se face că instituția, statul și întreaga societate acționează dezarticulat, după bunul plac al conducătorului mult iubit, nu ca o echipă, în care fiecare să conteze cu adevărat și să acționeze împreună cu ceilalți spre împlinirea unui scop comun. În România nu există deocamdată idealuri naționale, nici măcar obiective comune, ci doar interese mărunte, individuale sau de grup.
Lipsa de dreptate care ne amărăște zilele în fel și chip își găsește o posibilă explicație în sensul originar al termenului. Latinescul directus (participiul verbului “dirigo”), din care provine termenul românesc, înseamnă “drept - orizontal sau vertical” (cf. Ioan Nădejde și Amelia Nădejde Gesticone, Dicționar latin-român complect, editura Viața românească, Iași, 1972). Raportat la oameni, termenul desemnează persoana onestă, cinstită, verticală și sugerează o dimensiune teologică: omul drept este acela care privește cerul, care nu își limitează aspirațiile la nivelul acestei lumi, care știe că a fost creat de Dumnezeu și înzestrat cu perspectiva nemuririi și tocmai de aceea nu se înțepenește pe drumul vieții, ci își urmează necontenit traiectoria ascendentă. Cu rădăcinile fixate prin Hristos în cer, dreptul își raportează planurile, deciziile și acțiunile la Dumnezeu, Îi cere protecția și inspirația, Îi invocă prezența, iar Dumnezeu nu pregetă să I se înfățișeze. Biblia distinge net între cei drepți și cei nedrepți: dreptul este fiul lui Dumnezeu (Înț. Sol. 2, 18), Lui I se roagă, spre El aruncă grija sa (Ps. 54, 25), se îndură și dă semenilor săi (Ps. 36, 21), suferă de foame și sete după dreptate (Matei 5, 6). Dumnezeu privește spre cel drept și îi ascultă rugăciunea (Ps. 10, 7), îi va binecuvânta seminția (Ps. 36, 26); dreptul va avea parte de lumină și bucurie (Ps. 96, 12), lui i se va descoperi Împărăția cerurilor și adevărata fericire, în pofida celor ce îl prigonesc: “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor (Mt. 5, 10).
Nedreptul, în schimb, este asimilat necredinciosului, se numără printre fiii pieirii, care Îl părăsesc, Îl tăgăduiesc pe Dumnezeu, Îi întorc spatele (Is. 1, 4); acesta săvârșește fărădelegi, asuprește, înșeală (Ps. 36, 21), aduce numai ruşine şi ocară. (Pilde 13, 5). Propria răutate îi va aduce suferință (Iov 36, 21), și îl va duce la pieire (Ps. 139, 11), pentru că Dumnezeu, la care nu este părtinire (Col. 3, 25), îi va plăti după faptele sale (Col. 3, 25).
Dreptatea se hrănește teologic: o faptă dreaptă este consecința unei gândiri verticale, inspirate, iluminate. Dimpotrivă, nedreptatea ascunde o formă de subnutriție teologică: o faptă nedreaptă este generată de o minte strâmbă, dezorientată și întunecată. Îndreptarea descoperă procesul dramatic și minunat prin care omul își regăsește direcția ascendentă, își reactivează dimensiunea teologică, îl regăsește pe Dumnezeu și se regăsește pe sine în postura minunată de copil al lui Dumnezeu chemat să se bucure tot mai deplin de darurile Sale cele bogate (a se vedea Luca 5, 11-32, Parabola fiului risipitor). Dreptarul sau îndreptarul reprezintă colecția de norme revelate prin care omului i se oferă itinerariul întoarcerii la sine și al urcușului către Dumnezeu (vezi Rom. 5, 18).
Un posibil îndreptar spre o fericită îndreptare a celor interesați de dreptate rămân cuvintele Mântuitorului: “Cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Mt. 23, 12).