Primăvara fără de sfârşitPr. dr. Claudiu Băzăvan 26.04.2019

„Suferinţele, aşteptările, dorurile, răul şi moartea au luat sfârşit!”

Odinioară pământul era cufundat într-un ocean de tristeţe. Soarele răsărea doar ca să apună. Florile înfloreau doar ca să se usuce. Primăvara venea ca să plece cât mai curând. Tot în acea vreme oamenii se năşteau doar ca să moară. Nici răsăriturile, nici florile, nici primăverile, nici naşterile nu erau în stare să alunge tristeţea universală. Dimpotrivă, o întreţineau şi o sporeau, pentru că toate frumuseţile lumii şi bucuriile vieţii purtau pecetea adâncă a degradării şi a morţii. Oamenii îşi plângeau soarta unii altora: „La ce bun toate acestea? La ce foloseşte zbaterea de fiecare clipă? Ne naştem fără voia noastră, creştem prea repede, trăim prea grăbiţi şi murim prea curând. Ce viaţă stupidă! Totul este deşertăciune şi vânare de vânt! (Ecclesiast 1, 14). Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri! (Isaia 22, 13)”. Şi moartea venea implacabil, hâdă, rece, îngrozitoare şi urât mirositoare, luând cu ea în groapă chipurile, zâmbetele, iubirile, dorurile, speranţele, visele, nostalgiile. Pământul era cufundat într-un ocean de tristeţe şi nimic nu părea să schimbe această stare de lucruri.

Dar Creatorul nu a suportat la nesfârşit să Îşi vadă copiii în ghearele absurdului şi ale morţii. S-a făcut El Însuşi carne şi oase, trup şi sânge, frate de-al lor, asumându-şi naşterea, copilăria şi tinereţea, răsăriturile şi apusurile, anotimpurile, frumuseţea şi urâţenia condiţiei omeneşti. A venit ca să dea vestea cea mare, anume că suferinţele, aşteptările, dorurile, răul şi moartea au luat sfârşit.

Dar fraţii lui L-au luat în râs. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. (Ioan, 1, 11). „Cine se crede acesta de-şi permite să ne dea nouă lecţii despre Adevăr? Nu este Acesta fiul lui Iosif, nu ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa? Cum spune El acum: M-am coborât din cer? (Ioan 6, 42). Poate că pe noi nu ne interesează Adevărul coborât din cer şi oricum nu suntem dispuşi să-L primim din partea acestui sărman nebun, care pretinde, ce nerozie!, că va salva lumea”. L-au prins, L-au judecat, L-au condamnat, L-au scuipat, L-au răstignit. Plini de ură şi însetaţi de sânge, Îi savurau agonia şi Îi strigau în batjocură: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce! (Matei 27, 40). Şi vom crede în Tine!”

Până şi prietenii Săi l-au abandonat: Iuda, omul de încredere, ucenicul iubit, nu doar L-a vândut pe o sumă derizorie, ci a comis cel mai cinic gest cu putinţă: L-a sărutat în bătaie de joc, aruncându-i cuvintele mizerabile: „Bucură-te, învăţătorule!” (Matei 26, 49). În ciuda angajamentelor de fidelitate, Petru s-a lepădat de El, şi nu o dată, iar toţi ceilalţi, înfricoşaţi de moarte, au dat bir cu fugiţii. Îl respectau, fără îndoială, Îl urmau fără crâcnire, Îi ascultau cu nesaţ cuvintele minunate, Îl iubeau chiar. Dar nu şi la nevoie, conform proverbului: „Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima!”. Gol-goluţ pe Cruce, abandonat de cei dragi, hulit şi torturat de cei cărora le vestise viaţa fără de moarte, Iisus şi-a dat duhul în mâinile Tatălui Său, rugându-Se pentru ucigaşi: „Doamne, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34).

Dar a treia zi a înviat! Împotriva evidenţelor brutale, împotriva rânduielii firii, în ciuda satisfacţiei morbide a călăilor Săi.

A înviat pentru cei ce L-au iubit şi pentru cei ce L-au urât, pentru cei ce L-au precedat şi pentru cei ce I-au succedat. A înviat şi totul s-a reumplut de sens!

De atunci soarele răsare nu ca să apună, ci ca să anunţe şansa noului început. Florile nu mai înfloresc doar ca să se ofilească, ci ca să mărturisească splendoarea creaţiei. Primăverile nu mai sosesc doar ca să plece degrabă, ci ca să vestească frumuseţea fără de sfârşit a Împărăţiei viitoare. Iar oamenii nu se mai nasc ca să moară, ci ca să trăiască o veşnicie întreagă. E drept că nu puţini dispreţuiesc venirea Lui pe lume, iau în derâdere jertfa Lui şi sfidează Învierea. Ca şi cum El nu ar fi venit niciodată pe pământ, aceştia se nasc, cresc, mănâncă şi beau doar ca să moară. Pentru aceştia Hristos rămâne deocamdată pironit pe Cruce, într-o teribilă agonie, până când Îl vor lua în seamă şi dacă vreodată Îl vor lua în seamă.

Însă pentru noi, cei care în noaptea cea mai luminoasă am văzut cerul deschis în dreptul nostru, tristeţea, deznădejdea, absurdul, bătrâneţea, moartea nu mai există. Frumuseţile lumii şi bucuriile vieţii, chipurile, zâmbetele, iubirile, dorurile, speranţele şi visele poartă pecetea definitivă a Învierii.

Hristos a înviat şi viaţa este minunată! Şi moartea este viaţă!

 

De același autor