Rădăcini în cerPr. dr. Claudiu Băzăvan 31.05.2018
Sfântul Francisc din Assisi (1181/1182 - 1226) avea obiceiul bizar de a sta de vorba nu doar cu Dumnezeu şi cu semenii, ci si cu celelalte făpturi. Se spune că într-o dimineaţa s-a îndreptat către un copac şi i-a spus: Vorbeşte-mi despre Dumnezeu!. Şi în clipa aceea copacul a înflorit. Pentru cei cu privirea exersată florile vorbesc despre Dumnezeu mai convingător decât unele tratate seci de dogmatică, ba chiar decât unele predici şi cuvântări pustii şi pustiitoare. Poetului britanic Alfred Tennyson (1809-1892) îi revine meritul de a fi surprins anvergura teologică a florilor în următoarele cuvinte: Micuţă floare, dacă aş putea să înţeleg ce eşti tu cu adevărat, cu rădăcină cu tot, ar trebui să aflu ce este Dumnezeu şi ce reprezintă omul.
Poate de aceea omul şi-a ales florile ca să-l însoţească permanent în călătoria vieţii: începând din primele momente (buchetele oferite la maternitate, aleea de flori aşternută de către fericitul tată în calea mamei şi a pruncului ajunşi în sfârşit acasă, florile de la Botez), continuând cu fiecare onomastică şi aniversare, culminând cu taina Cununiei, când nu doar mirii şi naşii, ci toţi nuntaşii poartă flori la piept, şi sfârşind cu slujba de îngropare, când trupul este acoperit de flori. După cum vedeţi, viaţa nu este altceva decât un drum printre flori.
Fiecare floare e frumoasă în felul ei. Dar dintre toate florile din lume una singură este cea mai colorată şi cea mai elegantă. Specialiştii în tainele florilor spun că aceasta are nevoie de condiţii precise pentru a supravieţui: dacă între temperatură, lumină şi umiditate nu există o relaţie armonioasă, floarea sucombă. Frigul nu îi prieşte, căldura o sufocă. Prea multă umezeală o transformă în putregai, în schimb lipsa umezelii o veştejeşte. Lumina directă îi usucă frunzele, neprimind suficientă lumină, nu înfloreşte.
Dar proprietatea esenţială a acestei flori, cea care o diferenţiază de toate celelalte, este că rădăcinile îi cresc în sus. Ea tinde spre cer cu rădăcină cu tot. Această floare multicoloră, delicată, elegantă şi plină de teologie se numeşte orhidee.
Ca şi orhideele (despre care aceiaşi specialişti spun că există 30 000 de specii sălbatice şi peste 120 000 de specii hibrid), oamenii sunt diferiţi, dar toţi au aceeaşi vocaţie: viaţa veşnică. Asemenea orhideii, omul este măreţ şi firav, domn peste toată creaţia, dar supus descompunerii şi morţii, „făptura amestecată din smerenie şi din mărire” (fragment din slujba de înmormântare). Specialiştii în tainele omului susţin că dacă între temperatură, lumină şi umiditate nu există o relaţie perfect armonioasă, omul nu supravieţuieşte pe termen lung. I se cere sânge rece, dar inima fierbinte. Caută de când se ştie Apa cea vie, iar dacă nu o găseşte, sufletul i se transformă într-un imens deşert. Dacă primeşte Lumina în faţă se arde, însă fără lumină se usucă.
Dar proprietatea esenţială a omului, cea care îl distinge net de celelalte vieţuitoare, este că rădăcinile lui nu sunt pe pământ, ci sus, în cer. De când Hristos S-a înalţat la cer purtând cu Sine firea omenească şi ancorând-o în sânul Treimii, omul creşte înspre cer.
Să ne îngrijim, aşadar, de flori, pentru că ele Îl mărturisesc pe Dumnezeu şi pentru că ne însoţesc de la început şi până la sfârşit pe drumul vieţii, oricât de sinuos ar fi acesta. Să ne îngrijim mai cu seamă de noi înşine, oferindu-ne condiţiile optime de dezvoltare. Temperatura cea mai potrivită: Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte! (Apocalipsa, 3, 15); Umiditate constantă: cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac (Ioan 4, 14). Şi mai cu seamă lumina călăuzitoare: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8, 18). Şi să nu uităm că, de vreme ce rădăcina noastră este sus, în cer, destinul nostru se realizează pe verticală şi că vocaţia noastră este aceea de a înainta cu paşi siguri spre cer, de unde ne vine nădejdea, puterea, lumina, viaţa, Duhul.
(Articol publicat în Revista Conştiinţa, nr.70 - 2011)