Răii necesariPr. dr. Claudiu Băzăvan 23.07.2021
Se înmulțesc și se întețesc atacurile împotriva Bisericii și a creștinilor. Un accident nefericit, un gest necugetat, un cuvânt neinspirat sunt încadrate în sfera faptelor abominabile și folosite instant ca muniție de război împotriva noastră. Defăimătorii așteaptă fremătând un pretext cât de mic pentru a-și alimenta ura, iar dacă nu se ivește, își aduc aminte sau inventează.
Paradoxal, condiția tot mai umilă de ”ciucă a bătăilor” în societate corespunde datelor Evangheliei și exigențelor mântuirii. Istoria nu uită și nu minte: prigoana consolidează fundamentul Bisericii și întărește conștiința mărturisitorilor grație unui misterios resort susținut din interior de Hristos. Cei mai neînfricați mucenici din calendare au fost contemporani marilor persecutori. Dimpotrivă, liniștea îndelungată, pacea neclintită, confortul și privilegiile dăunează grav sănătății sufletești, moleșesc credința, adorm trezvia, înmoaie voința, sting entuziasmul mărturisitor.
Cele mai pătrunzătoare cuvinte dedicate vrăjmașilor aparțin probabil sfântului Nicolae Velimirovici (+1956). Prizonier în temnițele naziste între 1941 și 1944, pătimind umilințe, bătăi și torturi, aflându-se de multe ori în primejdie de moarte, ierarhul sârb girează cu lacrimi și sânge o splendidă rugăciune pentru vrăjmași, adevărat balsam sufletesc, refugiu de pace și speranță la vreme de necaz și prigoană.
”Binecuvintează-i, Doamne, pe vrăjmașii mei! Și eu îi binecuvintez și nu-i blestem!
Vrăjmașii m-au adus în brațele Tale mai mult decât prietenii. Prietenii m-au legat de pământ, [...] vrăjmașii m-au făcut să mă simt străin pe pământ și nu locuitor al lumii. Precum animalul hăituit află un adăpost mai sigur, [...] așa și eu, persecutat de către vrăjmași, am aflat cel mai sigur refugiu și m-am ascuns dinapoia mesei sfinte din Altar, unde nici prietenii, nici vrăjmașii nu-mi pot ucide sufletul.
Binecuvintează-i, Doamne, pe vrăjmașii mei! Și eu îi binecuvintez și nu-i blestem!
Ei mai degrabă decât mine mi-au mărturisit păcatele înaintea lumii. Ei m-au înfierat ori de câte ori eu am ezitat să mă înfierez pe mine însumi. Ei m-au chinuit ori de câte ori eu am încercat să fug de chinuri. Ei m-au certat ori de câte ori eu m-am lingușit. Ei m-au scuipat ori de câte ori eu m-am umplut de trufie.
Binecuvintează-i, Doamne, pe vrăjmașii mei! Și eu îi binecuvintez și nu-i blestem!
Ori de câte ori eu m-am făcut înțelept, ei m-au numit prost. Ori de câte ori eu m-am făcut puternic, ei m-au batjocorit de parcă aș fi fost un pitic. Ori de câte ori am vrut să conduc oameni, ei m-au împins în spatele scenei. Ori de câte ori am dat buzna să mă îmbogățesc, ei m-au oprit cu mână de fier. Ori de câte ori am încercat să ridic o casă pentru o viață lungă și liniștită, ei au dărâmat-o și m-au dat afară. Cu adevărat vrăjmașii m-au îndepărtat de lume și mi-au întins mâinile spre poala hainei Tale.
Binecuvintează-i, Doamne, pe vrăjmașii mei! Și eu îi binecuvintez și nu-i blestem!
Binecuvintează-i și înmulțește-i și fă-i mai amarnici împotriva mea, așa încât fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere! Așa încât toată nădejdea în oameni să fie risipită ca pânza de păianjen! Așa încât pacea absolută să poată începe a domni în sufletul meu! Așa încât inima mea să poată deveni mormânt al celor două rele gemene ale mele: trufia și mânia! Așa încât să-mi pot aduna toată comoara în cer! Așa încât să mă pot elibera odată de amăgirea de sine care m-a înlănțuit în păienjenișul cumplit al vieții iluzorii.
Vrăjmașii m-au învățat să știu –ceea ce cu greu află cineva- că omul nu are vrăjmași pe lume în afară de el însuși. Îți urăști vrăjmașii doar când nu poți înțelege că ei nu sunt vrăjmași, ci prieteni severi.
E greu să spun cine mi-a făcut mai mult bine sau mai mult rău pe lume: prietenii sau vrăjmașii. De aceea binecuvintează, Doamne, atât pe prietenii, cât și pe vrăjmașii mei!
Binecuvintează-i, Doamne, pe vrăjmașii mei! Și eu îi binecuvintez și nu-i blestem! (în Sfântul Nicolae Velimirovici, ”Rugăciuni pe malul lacului”, Anestis, 2006, pp. 160-162).
***
Pe vremea când închisorile Cartaginei (Tunisul de azi) gemeau de creștini și arenele de luptă se scăldau în sângele celor vinovați pentru simplul fapt că există, Tertulian al Cartaginei (+ d. 250) le adresa persecutorilor (în ”Apologeticul”, L, 16, PSB, vol. 3, Editura Institutului Biblic, 1981, p.109) următoarele cuvinte: ”Aici stă contradicția între lucrurile divine și cele umane: în timp ce voi ne osândiți, Dumnezeu ne mântuiește!
Pentru creștinii de ieri și de azi ”vrăjmașii” sau prietenii severi, cum îi numește sfântul Nicolae al sârbilor, nu sunt doar folositori, ci mai ales necesari. Din acest motiv merită din plin atenția, bunăvoința și rugăciunile noastre.