România theandrică Pr. dr. Claudiu Băzăvan 12.06.2018
Sau despre cum privitul icoanelor face suportabilă “condiția românească a existenței”.
Am cunoscut de-a lungul anilor câțiva străini care, cuceriți de câte o femeie sau ispitiți de mirajul unor afaceri profitabile, și-au stabilit la un moment dat domiciliul în România.
Aventuri în România
Păreau foarte siguri de ei înșiși și încrezători în deplina lor reușită. Cum nu aveau nici cea mai vagă idee despre condiția românească a existenței, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din deplasare. După ce li s-a risipit prima impresie de încântare față de frumusețile naturale, ospitalitatea locuitorilor și bucătăria autohtonă, oamenii au devenit tot mai mirați de ce se întâmplă în jurul lor și apoi uluiți de ceea ce li se întâmplă lor înșiși. Aveau să constate că în România realitatea nu este cea pe care o bănuiau, că aici logica lor impecabilă nu funcționează, studiile și abilitățile nu le folosesc la nimic, că nici timpul, nici vorbele, nici măcar contractele nu valorează cine știe ce. Des-coperind o altă scară a valorilor și o altă măsură, încrederea în ei înșiși e pusă la grea încercare. Nu a trecut multă vreme până când, exasperați de timpul risipit pe șosele, scoși din sărite de legile lacunare și instabile, dezgustați de mutrele înăcrite ale funcționarilor corupți, oamenii au făcut cale întoarsă. Unii au renunțat pentru totdeauna, jurând să nu mai calce pe aici, alții, după ce au deprins cât de cât limba și năravurile autohtone, au optat să își administreze afacerile din propriile țări, venind pe aici doar în caz de maximă urgență sau în vacanță. Cazurile unor cetățeni străini care s-au așezat pentru totdeauna într-o mănăstire maramureșeană, într-o casă din pădurile Bucovinei sau de pe un deal transilvănean sunt rarisime și, firesc, senzaționale! În rest, sensul de mers este invers și în general unic: oamenii, mai ales românii, pleacă din România, unii chiar la vârsta la care ar trebui să se bucure de nepoți.
Probleme de sănătate?
Cu atât mai admirabili sunt aceia care își asumă zilnic “paradoxul românesc”. Strădania de a duce o viață firească în România costă nervi, bani, timp și, în general, îți scurtează zilele! Ce să mai înțelegi când hoții strigă “hoții!”, când politicieni condamnați penal fac legile și împart dreptatea, când cel dintâi administrator al țării siluiește zilnic limba română, când cei mai aprigi susținători ai așa zisei familii tradiționale, cei care conduc deocamdată destinele țării (în ce direcție nu ne este clar) sunt re (re, re, re, re…) căsătoriți? Are dreptate Mircea Cărtărescu atunci când afirmă că ”absurdul este brandul nostru de țară”. Ajungi în situația de a te întreba, prostit, dacă nu cumva tu însuți suferi de ceva, dacă nu cumva ești depășit de realitate, dacă nu cumva ai probleme cu mintea. Nu îți rămân decât două variante: fie te adaptezi din mers, renegându-te pe tine însuți, dar devenind un protagonist de succes al teatrului absurd jucat permanent pe scenele societății românești, fie te resemnezi și rămâi în lumea ta, inadaptat, resemnat, tot mai dezgustat de realitatea brutală, râvnind la o improbabilă lume mai bună.
Copia și originalul
Din fericire, România nu se reduce doar la administratorii săi vremelnici, la demagogii, incompetenții și corupții zilei. În fiecare dintre noi subzistă România, fiecare, în felul și în locul său, dă chip neamului căruia îi aparține și de fiecare depinde, într-o oarecare măsură, starea neamului. Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992), diplomat interbelic, scriitor și preot român din exilul românesc postbelic, merge mai departe și vorbește despre România adevărată pe care o asociază icoanei și Bisericii: “Patria mea veritabilă, la fel ca și patria veritabilă a strămoșilor mei, e asemănătoare icoanei: ea e theandrică. O parte din patria mea se află aici, pe Pământ... și cealaltă se află în Cer. La fel ca în icoană, și în Biserică, patria veritabilă este în Cer; aici, pe Pământ, se află o copie, compusă după imaginea de Sus. Așadar, dacă cineva ar vrea să exploreze patria mea română, înțelegându-i locuitorii și operele lor, e nevoie neapărat să se înarmeze nu numai cu o hartă geografică, ci și cu o cunoaștere a Cerului și a lucrurilor de Sus! (C. Virgil Gheorghiu, De la ora 25 la ORA ETERNĂ, Editura Sens, Arad, 2018, p. 23).
Crucea mioritică
Altfel spus, pentru a suporta și a iubi România, oamenii și locurile de aici, pentru ca buna cuviință, firescul și bucuria să predomine în pătrățica încredințată fiecăruia, s-ar cuveni să privim mai des către icoane și să apreciem țara nu după personajele hâde, agramate, corupte ale scenei publice, ci la măsura sutelor de mii de înaintași care îngroașă rândurile mucenicilor și ale eroilor. Dacă te uiți spre România de jos, în care ne tot zbatem să supraviețuim, te apucă groaza sau lehamitea. Doar privind spre România de sus, spre chipurile luminoase ale bunilor și străbunilor, capeți puterea și curajul de a-ți iubi neamul și țara. În ce ne privește, calea cea îngustă despre care vorbește Mântuitorul (Matei 7, 13,14) trece prin România de jos, prin noianul de nedreptăți, abuzuri, minciuni și înșelătorii la care suntem supuși. Este crucea noastră de fiecare zi, cu particularitatea sa mioritică.
Drumul anevoios duce totuși spre ținutul luminos al adevăraților români, cărora le datorăm țara, familia, chipurile, credința. Ceea ce, desigur, un cetățean străin, nefamiliarizat cu teologia icoanei, anevoie înțelege.