Un fals portdrapelPr. dr. Claudiu Băzăvan 23.01.2017
2017 a fost declarat de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române „Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română”. Cum pe 26 martie se împlinesc patru decenii de la trecerea la Domnul a Patriarhului Justinian, era previzibilă aducerea în prim-plan a personalităţii celui care a condus Biserica vreme de aproape 30 de ani, în cea mai sângeroasă perioadă a istoriei sale. Surprinde totuşi enunţul de mai sus, prin care Patriarhul Justinian pare să îi asimileze pe apărătorii Ortodoxiei din vremea comunismului şi să devină un fel de portdrapel al rezistenţei anticomuniste.
Se ştie prea bine că patriarhul a elaborat o strategie de protecţie a instituţiei Bisericii, colaborând cu fostul regim pentru a salva libertatea de credinţă, după cum el însuşi îi mărturisea unuia dintre apropiaţii săi, viitorul mitropolit Bartolomeu Anania: „Vreau ca pe durata acestei stăpâniri preoţii mei să nu fie în puşcărie, ci în bisericile lor, să facă Liturghie, pe cât este posibil”. A rămas definitorie pentru politica patriarhului recomandarea adresată episcopului Oradiei Nicolae Popovici, care critica deschis regimul: „Ascultă de ei, dar fă ce ştii, aşa cum fac eu”. Opoziţia faţă de regimul comunist îl costase de altfel pe Nicolae Popovici chiar scaunul de patriarh: în 1945 candidatul cu cel mai mare sprijin în Sinod era episcopul Oradiei, dar sub presiunile extreme ale ocupanților sovietici și colaboraționiștilor comuniști, ierarhul ardelean a renunţat la o eventuală candidatură, convingându-şi susținătorii să îl sprijine pe Justinian Marina.
Dar, ce să vezi?, vrednicul episcop nu şi-a băgat minţile în cap, nu a ascultat sfatul patriarhului diplomat, continuând să critice cu vehemenţă abuzurile bolşevice, propaganda ateistă, ura de clasă, prigonirea şi lichidarea oamenilor din motive religioase şi sociale. „A vorbit ca un mare ierarh. S-a ridicat cu îndrăzneală și curaj la nivelul Sfântului Vasile cel Mare. Personal, și-a făcut rău politicește. A spus însă lucruri care trebuiau spuse”, mărturisea preotul profesor Olimp Căciulă. Iar preotul Alexandru Teodorescu afirma despre Preasfinţitul Nicolae: ”A vorbit ca și Hristos; preoților le venea să se ducă să-l îmbrățișeze. Cu astfel de vlădici, comuniștii nu vor reuși să distrugă Biserica!”. Devenit o ţintă ce trebuia eliminată, Nicolae Popovici a fost scos din scaunul episcopal şi în cele din urmă încarcerat la mânăstirea Cheia. Unul dintre informatorii securităţii, însărcinat cu supravegherea condamnatului, impresionat de dârzenia sa, avea să-i spună: „Preasfințite, păziți-vă de mine, fiindcă eu sunt pus ca să raportez tot ce faceți în mânăstire, cu cine stați în contact, cine vă vizitează. Faceți în așa fel ca să vă feriți, să nu vă văd eu”. S-a încercat până și otrăvirea lui, prin aceiași agenți comuniști infiltrați în mânăstire. După zece ani de persecuții, prigoane, domiciliu forțat, tentative de asasinat și numeroase alte suferințe, episcopul Nicolae Popovici a trecut la cele veșnice în 20 octombrie 1960, la mânăstirea în care era închis sub supraveghere.
În vreme ce Patriarhul îşi exercita cu abilitate arta compromisului pe lângă autorităţile comuniste, cei mai curajoşi şi mai frumoşi fii ai Bisericii erau bătuţi, înfometaţi, torturaţi, executaţi. Sute de oameni minunaţi, printre care Valeriu Gafencu, Sandu Tudor, Ilarion Felea, Mircea Vulcănescu, Gherasim Iscu, Vasile Militaru, şi-au dat viaţa în puşcăriile comuniste. Ilie Lăcătuşu, Nicolae Steinhardt, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Gheorghe Calciu Dumitreasa şi alte mii, cei mai mulţi necunoscuţi, şi ei lipsiţi de calităţi diplomatice, au trecut prin iadul penitenciarelor comuniste.
În statistici figurează multe biserici ridicate şi mai multe reparate şi restaurate în vremea patriarhului Iustinian, aşezăminte sociale, importante realizări culturale. De prezentarea detaliată a acestora se vor ocupa studiile, articolele şi conferinţele programate de-a lungul anului comemorativ. Mai important poate pentru subiectul în discuţie este că patriarhul s-a interesat de soarta preoţilor şi a călugărilor întemniţaţi şi că unora dintre aceştia, la ieşirea din detenţie, le-a oferit locuri de muncă.
Dar martirii temniţelor comuniste nu pot fi subordonaţi comemorării patriarhului Justinian şi folosiţi ca zorzoane ale mantiei patriarhale. Patriarhul Iustinian merită apreciat pentru modul în care a ştiut să coabiteze cu autorităţile comuniste, cei care au apărat Ortodoxia cu preţul vieţii merită trecuţi în sinaxare. Unul merită să fie comemorat, ceilalţi prăznuiţi ca sfinţi. Unul oferă o tehnică de supravieţuire, ceilalţi modelul sublim al muceniciei. Iisus Hristos nu a fost corect politic.