„Că unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.” (Matei 18, 20)

Fraţilor, dă Centenarul peste noi!Marian Scarlat-Ghițeanu 24.01.2018

• Suntem în 2018. Simţiţi că este anul Centenarului Marii Uniri din 1918? Nu, dar cu siguranţă ştiţi că sunteţi în România, încă unită, parţial, în graniţele istorice.

• Doar Biserica Ortodoxă Română ştie, şi în fapte, nu numai în vorbe, că aniversăm un secol de la înfăptuirea Miracolului.

Sfântul Sinod a procla­mat anul 2018 drept “Anul omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918”. Mai mult, începând cu anul centenarului Marii Uniri de la 1918, românii de pretutindeni vor avea ocazia să aducă omagiu eroilor neamu­lui în Catedrala Naţională din Bucureşti, care va fi sfinţită de Preafericitul Părinte Daniel, Pa­triarhul României, pe 30 noiem­brie anul acesta, la sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, Ocroti­torul României.

Acum s-a aflat că împlinim 100 de ani de Unire!

Ştiam că anul acesta se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire încă de anul trecut, de acum doi, trei, cinci ani!!!

Pare o banalitate, chiar o prostie, fraza de dinainte! Cum, Doamne, iartă-ne!, să nu ştim?!

Ei bine, se pare că nu toţi ştiau acest “greu descifrabil” adevăr, şi se com­portă ca şi cum ieri ar fi aflat că în anul 2018 se aniversează Centenarul Unirii!

Astfel, prin 2015 guvernanţii de atunci au alocat 10 milioane de lei pen­tru reabilitarea Sălii Unirii, din Alba-Iu­lia, monument-simbol pentru istoria Ro­mâniei. Ei bine, de-abia la finele anului trecut au început lucrările de restaura­re. Şi se speră (!) că ele vor fi gata astfel încât Sala Unirii, clădirea care a găzduit şedinţa Marii Adunări Naţionale ce a ho­tărât Unirea Transilvaniei cu România, să fie redeschisă de-abia la 1 Decembrie 2018. Nu ceva mai din timp, nu eventu­al cu un an înainte, an în care ar fi fost bine să aibă loc acolo o multitudine de evenimente care să culmineze cu Marea Aniversare de la 1 Decembrie!

Ce să mai vorbim de autostrăzi sau şosele bune care să îi ducă pe români cât mai repede şi în siguranţă către simbolul Centenarului. Ce să mai vorbim de linii de cale ferată reabilitate, de mai mare vi­teză, de trasee special alese, de trenuri ale Unirii, care să îi ducă pe români dar şi pe eventualii turişti străini la Alba-Iulia.

În plus, de la 1 ianuarie anul aces­ta, poate ar fi fost bine să se dea un de­cret pentru ca tot anul instituţiile locale şi centrale să arboreze drapelul naţional.

Între parastas şi aniversare

Anul 2018 a debutat cu un scan­dal mic, din care se doreşte a se face unul mare, chiar internaţional. Trei unguraşi din România s-au adunat într-un conclav să ceară o enclavă. Ei, în fond, se pregă­tesc din timp, pentru 2020, adică cente­narul semnării Tratatului de la Trianon, pe 4 iunie 1920. Şi, cu siguranţă, vor crea “evenimente” în cascadă, planificate din timp, cu ţinte şi rezultate deja prevăzute. Pentru ei, Trianonul este o comemorare, un parastas.

Pentru noi, Trianonul este aniver­sarea unui alt Centenar. Unii cu coliva, ceilalţi cu tortul. Statul român are vreun calendar special pentru a marca acest mare eveniment?! Poate are, dar îl ţine ascuns să nu afle ungurii!!! Sau, cine ştie, poate după 1 Decembrie 2018, dirigui­torii vremelnici vor răsufla uşuraţi că a trecut şi anul acesta.

Biserica, reazăm

Cu siguranţă, şi în 2020, tot de la Sfânta noastră Biserică aşteptăm eve­nimente care să ne trezească sufletele, intrate, se pare, într-o năucă hibernare. Deoarece - aşa cum spune Preafericitul Părinte Daniel - “Biserica Ortodoxă Ro­mână a avut o contribuţie majoră la pro­movarea conştiinţei identităţii şi a unită­ţii spirituale a neamului românesc”.

Cum vedem, tot astfel se întâm­plă şi în vremurile noastre păcătoa­se. Tot Sfânta Biserică lucrează pen­tru sufletele noastre rătăcite: “Come­morarea făuritorilor Marii Uniri şi a contribuţiei istorice majore a aces­tora la îndeplinirea idealului naţio­nal de unitate constituie o ofrandă de recunoştinţă, dar şi prilej pentru generaţia actuală de a cunoaşte mai bine virtuţile lor, de a le preţui şi a le pune în lucrare, fiind chipuri de lumină şi întărire spirituală pentru viaţa şi lucrarea Bisericii astăzi”, cum afirmă Preafericitul Părinte.

Bunicul meu din partea ma­mei a luptat în primul război mon­dial, în “Marele Război” cum îi spu­nea el. A trăit mult, a prins destul timp şi vremea “secăturilor”, a Anti­hristului. Totuşi, a fost fericit, chiar dacă a avut o viaţă aprigă.

Eu sunt fericit că am prins vremea Centenarului. Pentru că îmi reamintesc de figura bunicului, de ochii săi albaştri şi de privirile sale ca nişte lame de oţel, de istorisirile sale, despre modul în care mă învăţa să nu devin “o secătură”. Aceasta a fost generaţia lui, a celor care au făcut posibilă Unirea prin sacrificii şi jertfe.

De același autor