Un ghem de carne îndumnezeit: Maica Teodosia Lațcu Zosima Macarie 21.02.2018
”Eu respect chipul lui Dumnezeu și nu caut la vârstă. Știu eu ce ascunde omul?”
Amintirea ei e atât de prezentă în viața mea încât, deși am cunoscut-o foarte de demult, mi se pare că vorbele ei mi-au rămas pentru totdeauna întipărite în minte.
Vieți tăinuite
Eram la o mănăstire din România, unde duhovnicul meu era stareț și povățuitor de suflete. Mă duceam mereu, cu dor de Dumnezeu, cu gând ascuns de taină de a-L căuta şi de a-L găsi pe Dumnezeu. Deși nu aveam mai mult de 19 ani, încercam să scriu versuri. Neiscusită în lucrarea mea, doream să agonisesc tot soiul de gânduri îndrăznețe din partea celor îmbunătățiți, a acelor suflete nobile care mă puteau ridica din prostie și ignoranță. Știam doar atât că trebuie să îndrăznesc în căutare, să tac, să ascult și să aplic. Mi se părea că în mănăstire viața decurge altfel și de aceea eram curioasă nu de viața exterioară a monahilor, ci de ceea ce cu multă atenție încercau să ascundă. Cel mai mult mă ispiteau tainele lor.
Somnul rugător
Într-o dimineață, foarte devreme fiind, nu cred că era mai mult de ora cinci, mă aflam în biserică. Mă trezisem cu un soi de râvnă de a-mi citi canonul de rugăciune, dar şi ispitită de singurătatea rugăciunii. Deodată a venit părintele și mi-a zis: ”Mergi la chilia maicii Teodosia și o trezește; ajut-o să se îmbrace că e neputincioasă, apoi vino cu ea la Sfânta Liturghie.” Am mers cu bucurie și cu emoție să o trezesc. Am bătut la ușă, dar cum nu mi-a răspuns nimeni, am intrat. Maica dormea profund. Am privit-o îndelung și am văzut că își mișcă buzele. Mi-am dat seama că avea rugăciunea permanentă. Nu știam ce să fac. Eram speriată și nedumerită. Cum s-o trezesc, cum să-i întrerup rugăciunea, cum să-i dezvălui taina? M-am așezat în genunchi lângă pat și mă rugam să se trezească. Dar nici vorbă. Maica, mesteca rugăciunea cu sârg și dormea profund. Mare taină! Deodată, am pus mâna pe mâna ei și am strâns puțin. S-a trezit și mi-a spus repede: ”Ce ai văzut? N-ai văzut nimic? Ajută-mă!”. Abia se putea mișca. Avea o infirmitate congenitală din copilărie care nu-i permitea mobilitatea membrelor și vorbea foarte greu, abia înțelegând cuvintele. Se mișca greoi, dădea mereu din cap ca un tremur obositor și anevoios, îți inspira milă. Sinceră să fiu, mă temeam și spuneam da la tot ce zicea, neînțelegând mare lucru. După ce am reușit să o îmbrac m-a miruit cu un mir care mirosea a Rai și mi-a spus: ”Dacă vrei să scrii poezii să știi că trebuie să citești mult, să ai o anumită tematică, să te rogi ca să atragi harul. Altfel nu vei reuși. Mare bucurie însă vei avea dacă te vei sili.” Mă străbate și acum un fior lăuntric neînțeles amintindu-mi bucuria și mila pe care am simțit-o atunci. Arăta de parcă nu avea nimic de exprimat, o urâțenie fizică în contrast izbitor cu o frumusețe duhovnicească greu de exprimat în cuvinte. Uimitoare înfățișare!
Ce ascunde omul?
M-a marcat pentru toată viața întâlnirea cu maica Teodosia, pentru că am surprins un om cu adevărat tulburător în trăirea ei de taină. Mi-a mulțumit apoi pentru ajutor. Avea o demnitate a ființei care mi-a rămas în suflet pentru toată viața. Se adresa tuturor folosind pronumele de politețe, indiferent de vârsta interlocutorului și când am întrebat-o de ce mi se adresează așa pentru că eu eram mult mai mică decât domnia sa, mi-a spus: ”Eu respect chipul lui Dumnezeu și nu caut la vârstă. Știu eu ce ascunde omul?”
Comoara sa cea mai de preț
Îmi amintesc că acela care se afla în preajma ei se simțea privilegiat pentru că mai mereu avea trăiri în duh și răspândiri de har care copleșeau. O priveam cucerită în timpul slujbei și nu înțelegeam cum ascunde Dumnezeu mărgăritarele Sale în ghemuri de carne nebăgate în seamă. După Sfânta Liturghie, părintele o invita întotdeauna la cuvânt de folos. Vorbea greoi și parcă rușinată că nu o putem cu totul înțelege, iar când cuvintele ei deveneau aproape o bolboroseală, începea să plângă și tăcea. Atunci începea adevăratul cuvânt al maicii Teodosia, atunci tăceam toți cu o tăcere divină și ne rugam. Atunci eram plini de Dumnezeu. Apoi părintele o sprijinea și o ducea la chilie. Ne certa delicat când nu eram atât de verticale cum își dorea. În bisericuța – paraclis unde ne înghesuiam la slujbă era o sobă de teracotă și noi, cele mai tinere, stăteam pe lângă sobă să ne încălzim. A venit sprijinită de cineva și ne-a privit îndelung. Nu mai făcea un pas. Apoi, a tăcut. La sfârșitul slujbei ne-a spus: ”Oare nu știți cât a suferit Domnul pentru noi și noi nu putem să răbdăm puțin? E chiar atât de frig? E chiar atât de greu să stăm în picioare în fața Lui?” Umilitoare lecție de dragoste! Cert este că ea putea să stea din când în când în picioare la momentele importante deși boala i-ar fi permis să se așeze. Trăia în inima ei credința cu evlavie, cu dragoste, vorbind despre Mirele ei ca despre cea mai frumoasă comoară a vieții.
”Maică Teodosia, Vă mulțumesc că m-ați primit, că m-ați onorat să vă ajut și mă iertați că V-am mărturisit fără să vă întreb!”
Eroi au fost, eroi sunt încă
Noi suntem undeva, în iarba moale,
În spicul copt, în ţarina fierbinte
În munţi, cu mândrele poieni la poale,
Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!
Noi stăm şi astăzi strajă-ndelungată,
Sus, sus, la ale veşniciei porţi
Să aducem iarăşi jertfa ne'ntinată,
Luaţi aminte, noi nu suntem morţi!
Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu,
Din noi se-nalţă flacăra cea vie,
Prin care-n ceruri amintim mereu
Că este pe pământ o Românie.
Şi dacă neamul plânge în nevoi,
Noi stăm de veghe sus necontenit
Şi cerem izbăvire pentru voi,
Căci numai pentru asta ne-am jertfit.
Poeziile Maicii Teodosia, fiecare în parte şi toate la un loc, sunt pentru noi un ospăţ de Paşti, o chemare la bucurie. Ele sunt ceva „de pe tărâmul celălalt”, din locul închis cu gard înalt, unde privim doar „printre uluci”. –Părintele Teofil Pârâianu