„Războinicii încercaţi se avântă peste ziduri!” (Ioil 2, 7)

Despre iubirea necondiționatăVlad Mușat 17.12.2021

Mulți oameni singuri au nevoie de alinare și sunt convins că un animal de companie le-ar da aripi. Există atâtea adăposturi de unde pot fi salvate necuvântătoare și tare mi-arplăcea să știu că, datorită acestui articol, măcar un suflet va fi ajutat.

Sfântul protector al animalelor

Noi, românii, suntem iubitori de animale, mai ales că majoritatea dintre noi a copilărit la țară. Am aflat de la cei mai în vârstă că ocrotitorul animalelor este Sfântul Modest. Patriarh al Ierusalimului,  Modest s-a născut din părinți ortodocși, în orașul Sebastia. Tatăl său se numea Eusebiu, iar mama lui Teodula, care era stearpă. La rugăciunea stăruitoare a celor doi soți, după patruzeci de ani de împreună-viețuire, Dumnezeu le-a dat un fiu, pe acest mare părinte. După nașterea copilului, tatăl său a fost pârât lui Maximian că este creștin. Acesta l-a legat și l-a închis în temniță. Când a auzitTeodula,  s-a dus și ea la închisoare cu copilul, care avea numai cinci luni. Acolo, rugându-se împreună Domnului, și-au dat duhurile în mâinileîngerilor, devenind mucenici de bunăvoie. Paznicii închisorii i-au găsit morți, iar pe copil viu între ei. L-au luat și l-au dus lui Maximian.Văzând că este frumos șiplăcut, împăratul i l-a dat unui senator să-l crească bine, ca să ajungă vrednic să-i slujească lui Zeus. Pe când era crescut de acela, fericitul Modest a aflat cine i-au fost părinții și că au murit pentru Hristos. La vârsta de treisprezece ani a dat peste un dascăl creștin. Acesta l-a învățat dreapta credință și s-a lipit fericitul cu tot sufletul de ea.(cf. doxologia.ro)

Doar cine are un animal de companie înțelege ce înseamnă să suferi atunci când se îmbolnăvește sau să te impresioneze când în momentele tale cele mai grele, el încearcă să te înveselească. Sunt lucruri greu de explicat, dar care au fost lăsate de Dumnezeupentru a ne aduce aminte ce înseamnă prietenia și dragostea necondiționată.

O poveste impresionantă

Unul dintre cele mai impresionante filme este “Hachi: A Dog's Tale” și este inspirat din realitate. Filmul a fost regizat de Lasse Hallström, după un scenariu de Stephen P. Lindsey și Kaneto Shindo, iar actorul principal este Richard Gere, care nu are nevoie de vreo prezentare. Iată povestea care a făcut înconjurul lumii.

“Câinele Hachiko s-a născut pe 10 noiembrie 1923, în apropierea orașului Ōdate din Prefectura Akita. Începând din 1924 Hidesaburō Ueno, profesor la catedra de agricultură a Universității din Tokio, l-a ținut pe Hachikō ca animal de companie. Pe durata vieții stăpânului său, Hachikō îl însoțea dimineața la Gara Shibuya, iar la revenirea acestuia de la serviciu îl aștepta în același loc din apropierea gării pentru ca să se întoarcă împreună acasă. Cei doi și-au continuat rutina zilnică până în 21 mai 1925, când Ueno nu s-a mai întors seara din obișnuita sa călătorie cu trenul deoarece suferise un atac cerebral la universitate în acea zi. Profesorul a murit și nu s-a mai întors niciodată în gara unde prietenul său îl aștepta și unde a continuat să-l aștepte, prin mulțimea călătorilor, timp de nouă ani. Hachikō a intrat în posesia altor proprietari, dar a evadat cu obstinație, apărând mereu la vechea sa casă unde fusese crescut de profesorul Ueno.

În cele din urmă, a realizat că profesorul Ueno nu mai locuia acolo, așa că s-a dus să îl caute în gara unde îl însoțise de atâteaori înainte. În fiecarezi, Hachikō a așteptat întoarcerea stăpânului său, dar niciodată nu și-a mai văzut prietenul printre călătorii coborâți din tren. Prezența sa zilnică și privirea fixă asupra trenului a atras atenția celor care călătoreau frecvent și care văzuseră anterior câinele alături de profesorul Ueno. Aceștia i-au adus alimente și l-au hrănit pe durata așteptării sale. Situația a continuat timp de nouă ani, Hachikō apărând zilnic în gară exact în momentul în care trenul sosea în gara Shibuya.

Tot în 1925, un student al profesorului Ueno a văzut câinele în Gara Shibuya și l-a urmărit până la casa lui Kikuzaboro Kobayashi, fostul grădinar al lui Ueno și unde a aflat informații despre istoria vieții lui Hachikō. La scurt timp după această întâlnire, fostul student a publicat un recensământ documentat al rasei Akita din Japonia. Din cercetările sale a rezultat faptul că existau doar 30 de exemplare de rasăpură, printre acestea aflându-se și Hachikō din Gara Shibuya. Studentul s-a întors frecvent să-l viziteze pe Hachikō și a publicat de-a lungul anilor o serie de articole referitoare la remarcabilul său devotament. În 1932, un articol publicat într-unul dintre cele mai mari ziare din Tokio (Tokyo Asahi Shimbun) a plasat câinele în central atenției publice. Hachikō a devenit rapid un symbol național, impresia asupra societății japoneze fiind atât de mare încât profesorii și părinții îl foloseau drept exemplu de urmat copiilor, cultivând astfel spiritual loialității familiale. Un binecunoscut artist japonez a executat o statuie a lui Hachikō, iar dezvoltarea rasei Akita a cunoscut un avânt printre crescătorii de animale. Devotamentul legendar al lui Hachikō devenise în Japonia un symbol național al loialității.

Hachikō a murit pe 8 martie 1935. Corpul său împăiat și bunurile (zgarda) sunt păstrate la Muzeul Național de Științe al Japoniei din Ueno, Tokio.”( https://www.istorie-pe-scurt.ro/povestea-lui-h achiko-cel-mai-credincios-caine/).

Câinele lui Nichita

De curând a început o campanie inițiată de ASPA București și de alte asociații pentru a promova adopția cățelușilor din centre de câini comunitari (căutațipe Google/ Facebook, ASPA București).

Bineînțeles, ca prieten al unui cățel vă spun că a avea un animal de companie te responsabilizează. El trebuie îngrijit și dus periodic la veterinar.Totuși, în comparație cu cât oferă, deranjul nu înseamnă nimic. Un animal de companie îți schimbă cu adevărat viața și te convinge că lumea este mai frumoasă decât pare.

În încheiere, am să vă las un poem scris de dragul nostru Nichita Stănescu.

A cumpăra un câine

A venit îngerul şi mi-a spus:

– Nu vrei să cumperi un câine? Eu nu am fost în stare să-i răspund. Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe nima mea lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine? m-a întrebat îngerul în timp ce inima mea dădea din sânge ca dintr-o coadă.

 

De același autor