EPISCOPUL ORTODOX ŞI PROVOCĂRILE MILENIULUI III29.03.2023

• ÎPS dr. Ioachim Giosanu, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, lucrează, cu timp şi fără timp, la redactarea unui text bisericesc (cu destinaţie laică), pentru a trezi la viaţă comunitatea BOR – adică pe creştinii ortodocşi, deprimaţi psihic în cei doi ani de plandemie şi terorizaţi sufleteşte, acum, de spectrul unui posibil „război apocaliptic” (cauzat, iată, de invazia criminală a Rusiei KGB-iste în Ucraina la fel de KGB-istă!).
• Textul de mai jos este un rezumat, publicat cu acordul Arhiepiscopului Ioachim, cu scopul de a se conştientiza, în spaţiul ortodox, problemele spirituale şi tensiunile religioase ale acestui veac netrebnic (cu nr. 21) şi ale acestui mileniu de apocalipsă (cu nr. 3).
• Semantica textului dovedeşte că unii ierarhi ai BOR prind curaj omiletic/apologetic pentru a focaliza pericolele de moarte care pândesc viitorul (apropiat) al creştinismului. (Silviu Alupei)

„Strategie pastorală”

Provocările mileniului al III-lea, atât cât pot fi intuite sau anticipate la început de sec. XXI, sunt prefigurate de numeroasele probleme ale prezentului. Nu se poate vorbi despre strategia pastorală a episcopului în faţa provocărilor mileniului al III-lea fără o analiză consistentă a prezentului şi a ceea ce el pare a promite.

Creştinismul, dintru începuturile sale, a fost mereu atacat, lovit, răstignit, escamotat, batjocorit. A fost lovit în istoria şi originile lui. Alteori i s-au atacat dogmele şi esenţa învăţăturii lăsată de Mântuitorul Hristos.

„Neopăgânism satanist”

În viitorul pe care-l putem întrevedea, creştinismul nu mai e combătut doar într-unul din fundamentele sale, ci lovit într-altă manieră, mult mai sofisticată. Se întrevede o negare a întregului creştinism şi o tendinţă perfidă de înlocuire a lui. Ca şi cum s-ar spune: Dacă Iisus a înfăptuit o „răsturnare a valorilor”, realizăm şi noi o răsturnare de valori. Idealului creştin, care este mântuirea prin Hristos, i se propune un alt ideal: Neopăgânismul satanist.

Dacă încercăm să identificăm o problemă ţinând cont de aceste idei, putem distinge că epoca mileniului III pare a fi una a sclaviei mentalităţii confortului. Lumea e tot mai încântată de sine însăşi şi de mediul aseptic în care doreşte cu disperare să trăiască tot mai mult. Altfel spus, omul nu vrea să dispară, ci să se instaleze cât mai confortabil în această istorie, ignorând transcendenţa.

„Globalism tehnologic”

Confortul pare să fie una dintre noile religii pe care omul şi-o plăsmuieşte uneori inconştient. Conceptul este promovat de globalism, de tehnologism, de consumismul extrem. Drept consecinţă, omul lipsit de confort poate fi cuprins de angoasă, frică, teamă, nesiguranţă, deznădejde, dezolare sau depresie. Exemplul cel mai concludent îl trăim zilnic de mai bine de doi ani, cu această nefericită pandemie, care face încă nenumărate victime în întreaga lume.

Pentru episcop, ca păstor de suflete şi propovăduitor al adevărului, mileniul al III-lea va fi o perioadă în care se va pretinde tot mai mult că Adevărul revelat este relativ, nu absolut, şi că nicio cultură nu poate pretinde că deţine standardele estetice şi morale universal valabile. Or, acest lucru nu poate fi acceptat.

Episcopul este mesagerul Adevărului absolut, care înseamnă Iisus Hristos. Prin natura misiunii sale şi a plinătăţii harului pe care o deţine, episcopul nu poate relativiza Adevărul. Astfel că, aşa cum spune Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, „Hristos este totul. Este Împărat, preot, Dumnezeu, Domn, înger, om, conducător de cete, piatră şi prunc. Fiind mai întâi pătimitor, se va ridica apoi la Cer şi iarăşi va veni cu slavă, arătând că va avea o împărăţie veşnică”.

„Plinirea vremii”

Episcopul mileniului al III-lea nu trebuie să se deosebească, în atitudine, comportament şi responsabilitate, în niciun fel de cel din primele veacuri creştine. În acest nou mileniu, el nu are o altă Evanghelie de predicat, decât cea pe care a lăsat-o Mântuitorul la plinirea vremii. El va fi misionarul care trebuie să-şi adapteze metodele pastorale, potrivit vremurilor, având în vedere întotdeauna că Logosul, Cuvântul lui Hristos, este acelaşi pentru toţi şi diferit pentru fiecare, până la sfârşitul veacurilor. Evanghelia nu cade în desuetudine, nu devine caducă, ci este permanent nouă şi înnoitoare.

Prima grijă a episcopului în misiunea sa pastorală, actuală, este aceea de a nu lăsa pe păstoriţii săi să se îndrepte către un creştinism al forţei. Căutarea unui creştinism al forţei ar fi cel puţin o reacţie de slăbiciune, deoarece un creştin adevărat nu va putea niciodată să propună decât o palidă imitaţie a idealului de forţă. Altfel, în loc să revalorizăm creştinismul, îl vom vlăgui denaturându-l.

„Superstiţia ideologică”

„Arma” episcopului este cuvântul despre Hristos, care dă speranţă şi tărie duhovnicească. Este vorba de umplerea gândului continuu cu înţelesul jertfei, dar şi al răscumpărării, căci numai prin Hristos se mântuiesc sufletele. Părintele Dumitru Stăniloae spune clar că „episcopul care nu va trăi alipit de Hristos în majoritatea clipelor sale, nu va mai avea nici o autoritate şi nici o eficienţă asupra sufletelor.”

Astfel, provocările mileniului al III-lea sunt conturate într-o oarecare măsură şi de proiectarea frustrărilor prezentului. Mileniul III va fi unul în cuprinsul căruia, ca şi în primele două milenii, vor fi ani de încercare pentru Biserică, iar  rolul încercărilor nu este altul decât acela de a arăta fragilitatea şi neputinţa lucrurilor pământeşti. De aceea una dintre provocări pare să fie superstiţia ideologică potrivit căreia tot ceea ce este laic trebuie să fie, dacă nu anti-creştin, cel puţin relativist. Şi astfel statul, în neutralitatea sa, în loc să fie garantul păcii sociale, gardian al normelor comune, se autoproclamă ca sursă a conştiinţei publice.

„Viitor amanetat”

Un episcop idealist, creator, este în acelaşi timp şi un mare realist. El nu se pierde în visare, nu face planuri irealizabile şi nu se aşteaptă la rezultate absolute şi prea rapide, dar nici nu se dă bătut de realitatea cruntă în care se găseşte Biserica sa.

Episcopul, în faţa provocărilor noului mileniu, trebuie să fie, ca şi până acum, un om sobru, care vede lucrurile aşa cum sunt. El ştie că nu se schimbă faţa lumii prin ceea ce face, ci prin ceea ce este. Ştie că realitatea e grea, e dură, că sufletele oamenilor sunt trase în jos de patimi. Dar el ştie, în acelaşi timp, că în realitate sunt şi mulţi sâmburi de frumuseţe morală care, găsiţi şi cultivaţi cu răbdare, pot copleşi faţa întunecoasă a vieţii.

Episcopul de mâine va trăi şi va păstori într-o lume iresponsabilă şi îndatorată, în care se amanetează şi se îndatorează viitorul copiilor pe care mulţi nici nu-i mai fac. Or, în Dumnezeu nu există timp: trecut, prezent şi viitor. În El nu există decât eternitate. Suntem legaţi cu cei ce-au fost şi cu cei ce vor veni.

Astfel, mileniul trei, cel puţin la începutul său, pare a fi unul al tendinţei creării unei morale fără religie.

„Generaţia disperată”

Perioada care va urma pare a fi una de haos şi dezintegrare intelectuală, iar singurul stâlp indicator pe care-l avem spre orientare, în ceaţa mentală a începutului de mileniu, este credinţa care a fost predată odinioară sfinţilor. Este foarte important să nu ne izolăm în mentalitatea vremii noastre.

Este de preferat să fim etichetaţi de către pătura intelectuală a vremii drept nişte colecţionari de antichităţi şi acuzaţi chiar de fundamentalism, dacă prin asta se înţelege păstrarea şi propovăduirea dogmelor credinţei. Doar ele, dogmele credinţei, pot impulsiona o generaţie disperată ca aceasta din timpurile noastre, spre a recâştiga curajul şi viziunea creştină, pe care le-am primit de la Hristos.

În acest fel îi putem menţine în Biserică, unde vor înţelege până la urmă că această instituţie teandrică nu este nici muzeu şi nici societate de cercetare. Depozitele ei sunt toate vii, sunt chipuri ale Tatălui prin chipul Fiului.

„O rugăciune”

În loc de concluzii, o rugăciune:

„Ajută-ne, Doamne, să luminăm şi să dăm savoare acestei lumi insipide. Să nu mai încercăm disperaţi să luminăm fără să ardem. Pentru că luminare fără ardere nu există. Aşa cum lumânarea nu-şi pierde nimic din consistenţă şi din strălucire atunci când aprinde o altă lumânare, la fel şi sfinţii sunt asemenea unei lumânări. Ei se mistuie pe sine pentru a lumina calea altora.

Dă-ne, Doamne, putere să nu pierdem calitatea de sare pe care Tu ne-ai dat-o, chiar dacă suntem marginalizaţi sau prigoniţi. Ajută-ne să fim martori, mărturisitori şi chiar mucenici ai Tăi dacă circumstanţele o impun, deoarece, în raport cu eternitatea, Creştinismul abia începe!”.