Fiecare cu filmul luiVlad Mușat 05.05.2023
”Poate că, de fapt, problema e la noi”
Există câteva filme atât de bune încât ne fac să „săpăm” adânc în noi și să găsim răspunsuri la întrebări incomode. Aud că nu s-ar mai face filme cu „substanță”, că totul acum e doar CGI (Computer Generated Imagery, în traducere: ”imagine generată de computer”). N-aș zice, poate în raftul din fața noastră ne sunt prezentate materiale de consum pentru marea masă, dar, dacă știm să căutăm, putem ajunge și la adevărate „metale rare”.
Prietenie ruptă
Anul acesta, pelicula „Spiritele din Inisherin” a fost nominalizată la cinci categorii ale Premiului Oscar. Regizat de Martin McDonagh, filmul îi are în distribuție pe Colin Farrell și Brendan Gleeson în rolurile principale și, în roluri secundare, foarte bine interpretate și acestea, pe Barry Keoghan și Kerry Condon. Nu am să fac o recenzie sau o disecție a filmului (nici nu mă pricep, fie vorba între noi), ci vreau să pornesc de la o anumită idee pentru a duce la bun sfârșit acest text. Pur și simplu vă recomand să vedeți filmul (disponibil pe Disney+), mai ales că are multe substraturi. Practic, e genul de film care merită revăzut, pentru că privești de fiecare dată povestea dintr-un alt unghi.În mare, putem vorbi de relația dintre doi prieteni foarte buni, care se deteriorează când unul dintre ei se hotărăște să pună punct dialogului și momentelor „de pahar”. Motivul rupturii este căutarea liniștii interioare și dorința de a compune melodii pentru posteritate.
Mă gândeam că, probabil, tuturor ni s-a întâmplat asta, să fim egoiști și să înlăturăm anumiți oameni din viața noastră, din dorința de a ne regăsi, crezând că tocmai cei din jurul nostru ne stau în cale. Poate e adevărat sau poate, de fapt, problema e la noi. Nici aici nu pot intra foarte mult în detalii despre psihologia umană, dar pot să vă povestesc din experiențele mele și să tragem împreună concluziile.
Desigur,fiecare dintre noi vrea să aibă timp pentru sine, totuși, odată cu pandemia, ne-am dat seama că suntem interconectați, oarecum dependenți unii de alții. Țineți minte cum a fost după ridicarea restricțiilor? Parcă am fi evadat dintr-o închisoare, am luat cu asalt barurile, restaurantele, teatrele, cinematografele etc. Inclusiv eu am simțit nevoia asta, deși izolarea nu m-a afectat atât de tare. Da, sunt altfel construit și cum îmi place să scriu (nu spun că am scris bine, spun doar că am scris), planetele s-au aliniat. Ca revers al medaliei, dacă perioada de introspecție forțată ar mai fi durat un an, probabil mi-ar fi fost extrem de greu și aș fi avut nevoie de psiholog. Să fim onești, timpul petrecut de fiecare cu el însuși ne-a adus aminte și de anumite traume, care poate s-au activat pe fondul situației globale. Rugăciuni și terapie ar putea fi un titlu bun pentru acei doi ani cumpliți.
Revenind la film, cel care inițiază distrugerea prieteniei (Brendan Gleeson) e chinuit de gândul că va răni persoana pe care o iubește, dar nu renunță la planul lui, nu vrea să facă nici un pas înapoi, chiar dacă prietenul lui (Colin Farrell) îl tot sâcâie încercând să caute o explicație. Pelicula jonglează cu stările privitorilor, de la candoare la disperare, plus împletirile subtile dintre sacru și profan. Repet, vorbim aici doar de un strat de suprafață al filmului, nu, de exemplu, de faptul că acțiunea se petrece în 1923, când Războiul Civil era în plină desfăşurare în Irlanda sau de personajul interpretat de Barry Keoghan, despre care se poate face un film separat.
Întrebarea pe care mi-o pun, de când am urmărit această poezie cinematografică este: a meritat sacrificarea unor prieteni, pentru ca noi să fim „eliberați” sau trebuie să mergem braț la braț alături de cei dragi, indiferent de procesul de transformare interioară prin care trecem?
E o întrebare banală care mă roade. Nu vorbesc aici de oamenii care ne-au rănit sau care ne-au trădat, ci de cei cu care, la un moment dat, nu mai rezonezi, care crezi că te împiedică să evoluezi. De fapt, nu întrebarea mă roade, ci modul meu de a mă îndepărta de anumiți oameni cu suflet bun, doar pentru că totul pare o pierdere de timp. Mă spovedesc cumva în acest text și, în același timp, nu aș schimba nimic, mă simt bine așa și concluzia la care ajung acum, în timp ce scriu, este că nu i-am meritat. Iată cum, scriind am ajuns să mă asemăn personajului interpretat de Brendan Gleeson.
De același autor
