Lacrima ÎnvieriiCarmen Elena Toader 27.04.2020
Primăvară!
Picuri de lumină arboraţi tainic printre crengile în floare.
Se simte dumnezeirea în firul ierbii ce străbate cu o evlavie cutremurătoare drumul spre soare.
Cerul luminos și pământul rănit
Păsările umplu văzduhul cu viersuri bizantine.
Cerul ca un potir azuriu îşi poartă norii de nea printre iluziile de sticlă ale unei lumi în cădere liberă.
Natura revine la viaţă și omul se îndreaptă către porţile morţii.
Cerul se umple de lumină şi pământul este o rană înlăcrimată.
Stau şi ascult tăcerea. Stau şi ascult bătăile de inimi. Teamă. Frustrare. Neputinţă.
Trăim vremuri despre care ne vorbeau cândva monahi ce parcă ne priveau din icoane sau preoţi simpli ce oftau a nemurire printre arome de tămâie şi mir.
Viaţa şi moartea şi-au dat mâna într-o neaşteptată aventură.
Parcă toate cărările se închid. Parcă toate aripile se frâng.
Nu ne mai rămân decât credinţa, nădejdea şi dragostea.
Zidurile cad! Barierele se ridică!
Mergând la biserică am simţit sabie în inimă. Uşile erau ferecate. Pentru prima dată în viaţa mea ştiam că preoţii sunt acolo şi slujesc sfânta liturghie şi a trebuit să mi-i inchipui cu ochii minţii tămâind sau îngenunchind în faţa sfântului altar pentru întreaga lume. Pentru că nu mai aveam acces în casa lui Dumnezeu.
Peste noapte Medicul prin excelenţă devenise sursă de infectare. Sângele şi trupul Lui care vindecau orbii şi şchiopii deveneau potenţial factor de contaminare.
Credincioşii trebuiau să se depărteze unul de altul chiar în casa Domnului, unde ar trebui să domnească armonia şi comuniunea, pentru a evita trasmiterea ucigaşului virus cu chip nevăzut.
Când oare am pierdut totul? Când oare am devenit niște sclavi ai unei boli aparent fără de scăpare?
Să ridicăm ochii spre cer şi să străbatem înălţimile cu rugăciunea noastră.
Poate că a fost cea mai intensă trăire din viaţa mea în acea dimineaţă de martie cu uşi sfinte închise, dar cu aripi de înger în gânduri. Am simţit cum Hristos va sparge zidurile şi va învinge. Am savurat fiecare cuvânt al preotului care murmura cântările printre lacrimi. Eram acolo zgribuliţi şi fără repere aşteptând momentul zero al existenţei noastre: plonjarea în dumnezeire.
Şi zidurile au căzut...barierele s-au ridicat..căci Hristos a biruit moartea...pentru totdeauna...
Şi am văzut păsări...şi am văzut flori...şi am văzut soare...ziua întâi...