Pinii Marmarei, Codrii VlăsieiPr. Eduard Ioan Rădună 09.11.2023
„În ochii intelighenției noastre, românii sunt poporul care ar trebui să fie alt... popor.”
Mântuitorul a refuzat oamenilor pretenția nobilei descendențe. “Dumnezeu poate și din pietrele acestea să ridice fii ai lui Avraam”, le răspunde El compatrioților care, puși în defensivă de propria lor precaritate morală, își invocau, în apărare, filiația din marele strămoș. Și Sfântul Pavel așează obiceiul genealogiilor (care este rezultatul firesc al teoriei descendenței) în palierul ocupațiilor nefolositoare și nedemne pentru creștini.
Bizanț după Bizanț?
Discursul de la amvon al Bisericii a continuat, prin milenii, în aceeași manieră – a fost refuzat vreun folos sufletesc în acest gen de ocupații. Teoretic. Pentru că, practic, teoria descendenței a continuat să preocupe și pe clerici și pe mireni.
În acest cadru, al pretențiilor descendenței, se înscrie și cunoscuta expresie “Bizanț după Bizanț”. Potrivit ei, românii ar fi continuatorii legitimi ai Imperiului Bizantin, prin perpetuarea Ortodoxiei, a legislației și a culturii; în mod particular, prin infuzia de case nobile și de numeroși transfugi bizantini. Este o teză la care și istoriografia bisericească și cultura eclesială în general, revin curent, ca o explicație a felului actual de a fi al Bisericii Ortodoxe Române. Ne întrebăm cât de justificată este această afirmație.
Pentru privitor, peisajul este bizantin. Cu excepția “pinilor Marmarei” (Eugen Barbu) și bineînțeles, a Marmarei însăși, ansamblul este consecvent: biserici cu turle pe pendentivi, preferința pentru pictura murală (normată în continuare prin erminiile Imperiului), muzica psaltică, odăjdiile și odoarele somptuoase, acvila bicefală, hrismonul, steagurile verticale, combinația de porfir și aur – “Bizanț după Bizanț”. Un Keyserling, călător neamț prin Principate, remarca, erudit, această trăsătură românească.
Identitatea românească
Să remarcăm, ca un prim fapt, că, date fiind originile autorului acestei expresii, nimeni altul decât Nicolae Iorga, putem presupune o cât de mică pledoarie pro domo. Fenomenalul nostru savant își susținea (fluctuant, e drept), propria origine bizantină, pe linie maternă. Dar recursul la genealogie nu e ceva neobișnuit în rândul istoricilor, mai ales cu un precedent precum cel al lui Cantemir. Iar mai spre noi, nu îl avem pe Neagu Djuvara?! Ei bine, expresia “Bizanț după Bizanț” pare a fi, psihologic, o reflexie a nostalgiilor nobiliare ale lui Nicolae Iorga (care își aprecia, de ce oare, descendența pe linie maternă…) Această distanțare, specifică omului excepțional, față de contemporanii comuni și inferiori intelectual, dar, în compensație, ariviști agresivi, nu este străină de felul de a fi al istoricului, care nu a ezitat să fie tranșant nici când a fost vorba de arborele genealogic al regelui Carol al IIlea. Vorbim despre conștiința unei superiorități care își căuta fundamente, conștiință care poate fi motivația, subliminală sau declarată, a expresiei “Bizanț după Bizanț”,un alt fel de a spune ”Imperiul nu a murit!”, o declarație de speranță.
Dincolo de aceste dorințe nostalgice, însă, istoria cu valahi și bizantini arată altceva: mari tensiuni. În secole, grecii subtilizaseră latinității răsăritene moștenirea justiniană, le reduseseră libertățile (cu prețul slăbirii puterii militare a Imperiului), îi împilaseră, colonizaseră populații migratoare pentru a-i slăbi și a crea fricțiuni și lupte permanente între valahi și noii veniți. De aceea, alianța vlaho-bulgară din vremea lui Alexie Comnenul trebuie să fi fost cea mai neașteptată și neplăcută surpriză, exact ceea ce nu-și doreau basileii, iar apariția imperiului carpato-balcanic a fost devastatoare pentru Constantinopol. Noua structură de putere, Imperiul Vlaho-Bulgar a devenit precursorul statelor feudale românești de la nordul Dunării, state care s-au impus statornic printre stăpânirile militare ale unor migratori inconsistenți. De altfel, însuși titlul purtat de domnitorii acestor state feudale poartă amintirea renumitului Ioniță Caloianul, biruitorul cruciaților decăzuți. Așadar, identitatea românească exista și a urmat calea ei proprie, o cale puternică și autonomă în raport cu Imperiul. (Și pentru a sublinia acest lucru poate că ar trebui amintită și oscilația valahilor între Scaunul Ecumenic și cel al Romei, atunci când Ortodoxia bizantină a părut să țină cont de apartenența etnică a supușilor, în defavoarea universalității, proclamate în Simbolul de Credință.)
Aici fac umbră alți codri
Mai departe, se știe: a urmat căderea Constantinopolului și masiva refugiere a populațiilor creștine grecești, într-un proces de patru sute de ani, către nordul Dunării. Refugiații au adus și reveriile bizantine ale celor ce trăiseră în commonwealthul ortodox (expresia aparține istoricului rus Dimitri Obolenski). Nostalgia pinilor Marmarei… Pentru rigoare, trebuie să spunem că într-o anumită măsură și voievozilor înșiși le era atrăgătoare somptuozitatea bizantină și o emulau, dar aici făceau umbră alți codri, mai consistenți. Din nefericire, pe aceste năzuințe hibride și vanitoase s-a și înstăpânit, în timp, dominația spirituală grecească asupra Curților Munteniei și Moldovei.
Din acest punct de vedere, expresia “Bizanț după Bizanț” este nu doar despre cultură și religie, ci despre dominație, despre viclenie, despre deformare a istoriei. Am scris într-un articol de acum două decenii (Muntele Athos văzut din Carpați) despre faptul că Ortodoxia bizantină adusă de transfugi a transformat în palimpsest hronicul Bisericii Apostolice a românilor. Până într-atât încât astăzi nu se mai vede aproape deloc înscrisul despre viața creștină, originară, a românilor în primul mileniu. Nu mi-am schimbat părerea.
Origini apostolice. Suficient.
La începutul secolului al XX-lea, vajnicii noștri proeuropeni au denumit Bucureștii cu rege neamț “micul Paris”, că așa e românul, imparțial: și cu Charles și cu Carol. Se trecea cu vederea epitetul “mic”, descurajator pentru orice aspirație autentică. Toți vedeau doar “Paris”. Azi, “Bizanț după Bizanț”, asumat ca atare, reprezintă expresia (incomparabil mai generoasă, e drept) a aceluiași gen de frustrare și a refuzului de a fi mulțumit de istoria proprie și – mai adânc – de ființa națională, proprie. În ochii intelighenției noastre, românii sunt poporul care ar trebui să fie alt popor. Motivele unei astfel de convingeri țin, fără doar și poate, de carențe de maturizare a sinelui intelectual.
În ceea ce mă privește, mă aștept ca Ortodoxia românească să fie ancorată în prezent. Biserica românească are origini apostolice. E suficient. Asocierea la slava fostei biserici imperiale nu adaugă nimic, dar poate ușor deveni genealogie. Imperiul a căzut – nu datorită virtuților. Continuitatea imperială politică și administrativă a Bizanțului în Țările Române (jucată de un Vasile Lupu) a fost doar o tentativă sancționată necontenit de către români, dornici să se dezvolte drept ei înșiși (și atunci ca și azi).
În sfârșit, este destul de limpede, că “Bizanț după Bizanț” nu se referă la români – și nici nu trebuie. Bineînțeles, grecii pot considera că și-au reluat viața imperială la nordul Dunării, dacă asta îi mângâie.