Satul românesc adevărat? Doar ici-colo, ca muzeu...Paul Ghițiu 31.01.2019

„Neputinţa neamului românesc de a se realiza pe plan politic şi material l-a închis în sine (faţă de celelalte popoare), dar l-a deschis faţă de Dumnezeu. Durerea şi sărăcia, povara vremurilor grele pe care neamul a pur­tat-o îndelung, au adus la viaţă un tip uman de o mare înălţime spirituală, un om ales, un om simplu şi adânc. Civilizaţia română sătească este întemeiată pe o anume viziune de viaţă, pe un anume stil etnic, care se desprinde din omenia românească. Ţăranul român este creatorul acestei civilizaţii, în care se îmbină permanent utilul cu frumosul, gravul cu subtilul.”

Ernest BERNEA – „Civilizaţia satului românesc”

Cu o săptămână înainte de 1 de­cembrie, uitându-mă la o filmare cu oameni plecând în căruţe din Baia Mare către Alba Iulia, îmbrăcaţi în straie populare, cu steaguri, mân­dri şi entuziaşti chiar dacă în faţă le stăteau câteva zile bune de mers pe frig, ploaie, ninsoare, am avut brusc revelaţia faptului că noi românii am învins, până acum, istoria. Şi am fă­cut asta nu cu realizări măreţe, nu cu metropole aglomerate pline de edi­ficii şi monumente spectaculoase, cu drumuri largi pe care să se înghesuie negustorii, sau armatele, ci cu satele noastre simple şi aerisite, cu calul şi căruţa, cu drumurile înguste, cu pote­cile de munte.

„Popor inconfundabil”

Ca să ne întoarcem la titlu şi luând autostrada ca pe un etalon al măreţiei vremelnice a unor construcţii statale pu­ternice şi întinse, observăm că autostrăzi au făcut imperiile dinaintea romanilor. Au făcut şi aceştia (căci cam asta erau drumu­rile romane la timpul lor) dar şi alţi impe­riali şi, totuşi, aceste imperii s-au dus, s-au stins, s-au pulverizat, au pierit. Tot astfel s-a întâmplat cu destule popoare angrena­te prea intens în proiectele imperiale.

Mă gândesc la cal şi căruţă (cu care românii satului încă se mai deplasează) ca la o măsură a aşezării românilor în is­torie, adică a simplităţii lor (la rândul ei măsură a unei reale rafinări), a modestiei, a smereniei chiar, adică a relaţiei lor cu Creatorul. Mă gândesc la ele ca la o expre­sie a aşezării interioare a românilor. Aşe­zare care, deşi am fost aici în calea tuturor vânturilor migratoare şi imperiale ale Eu­ropei, ne-a ţinut pe aceste ţinuturi – re­strânse, e drept faţă de dimensiunile lor iniţiale – ca un popor imposibil de confun­dat cu altele. Un popor viu după multe mii de ani, nu o amintire din textele istoriei.

Au dispărut imperii, au dispărut ora­şe de dimensiuni impresionante chiar şi pentru aceste zile, au fost acoperite de praf drumurile acestora, iar noi, cu caii şi căru­ţele noastre încă suntem. Şi nu oricum, ci ca nişte mărturii ale unor procese extrem de elaborate, la capătul cărora putem regăsi satul românesc ca o expresie a concentrării admirabilului în normal. În felul în care a reuşit Brâncuşi (şi nu întâmplător, mergând pe aceeaşi linie a concentrării şi sintezei în forme pure) cu operele sale faţă de arta de până la el. Căci Brâncuşi, înainte de a fi un artist, un călător prin lumea artei şi cea ge­ografică, a fost – după cum avea să o menţi­oneze cu orice prilej – un produs al satului românesc.

„Civilizaţia română sătească este o realitate unică”

Despre satul românesc, alte câte­va cuvinte din aceeaşi scriere a lui Ernest Bernea pe care v-o recomand spre citire integrală.

„Pentru omul civilizaţiei burgheze satul este primitiv, este barbar, este sub ori­ce nivel al unei bune condiţii umane. Jude­cat în această perspectivă, satul reprezintă treapta de jos a vieţii obşteşti, satul este necivilizat.”

Pentru a-l înţelege, satul românesc trebuie judecat din centrul lumii sale, din punctul de vedere propriu valorilor sale, nu prin mentalitatea burgheză materialistă. Cine îndreptăţeşte calificarea unică de civili­zat dată omului din oraş? O valoare proprie, un ideal politic sau material? Dar dacă satul are puncte de sprijin mai bogate pentru a fi socotit civilizat? Şi le are, desigur.

Satul reprezintă civilizaţia româ­nească. Şi nu numai atât. Privite compa­rativ aceste două civilizaţii, putem afirma, fără a cădea în greşeală, caracterul euro­pean, ca să nu spunem internaţional, al celei dintâi şi autenticitatea românească a celei de-a doua. Aceasta, pentru că civilizaţia oraşelor noastre este de dată recentă şi, în raport cu date­le aceleia după care a fost copiată, neîmplinită, în curs de realizare, iar civilizaţia satelor noastre este stră­veche, este originară, plămădită odată cu neamul acesta şi deplin realizată.

Civilizaţia română sătească este o altă natură, o altă lume. De aceea, nu poate fi judecată ca treap­tă inferioară a civilizaţiei noastre orăşeneşti. Satul are o existenţă proprie şi este o aşezare umană definită. Aşa cum încă îl avem noi sub ochi, el reprezintă o comunitate de viaţă şi un sistem de valori româneşti autentice, o comunitate de viaţă naturală organică şi etnică, determinantă pentru viaţa noastră naţională.

Civilizaţia română sătească este o re­alitate unică. ...Civilizaţia sătească este unică în originea ei, în structura şi în substanţa ei. Ceea ce o face în primul rând să fie atât de interesantă este firescul ei, este originea sa locală. Pământul românesc, casă a poporului dintru început, a crescut această civilizaţie sătească. (...)

Această stare a fost şi un loc al conser­vării civilizaţiei şi neamului românesc însuşi.

Acest sat, astăzi, nu mai există decât, ici-colo, ca muzeu... în care se mişcă oameni tot mai îndepărtaţi de esenţa înaintaşilor lor. Pierduţi în admiraţia faţă de magia tehnologică a oraşului, satul şi-a pierdut memoria, pulsul, fluidele vitale care îi defineau existenţa. Astăzi pare a fi venit şi pen­tru noi momentul pulverizării în isto­rie, înţepenirii în „trecut”, cu un prezent lipsit de substanţă şi de corporali­tate, cu un viitor anonim în care să nu mai putem fi deosebiţi de ceilalţi. Vom dispărea oare ca români sau vom reuşi să ne recuperăm memoria şi bogăţia spirituală pentru a trece mai departe, smeriţi şi simpli, dar inconfundabili, prin istorie? Voi încerca să răspund într-un alt text.