Școala româneascăOvidiu Badea 07.11.2016
Miros de pucioasă sau zâmbet de heruvimi?
A fi profesor înseamnă a avea în nări miros de pucioasă iar în urechi cântec de heruvimi.
Întotdeauna am susţinut că relaţia dintre profesor şi elevii săi este o relaţie prin excelenţă afectivă. Educaţia autentică se realizează prin modele, în vederea adevărului. Dat fiind faptul că profesorii sunt cei care asigură educaţia, rezultă că profesorii trebuie să fie icoane şi să cunoască adevărul. Adevărul, aici, este un atribut ontologic: este un mod de a fi în conformitate cu un model antropologic, este aspiraţia permanentă spre acest model. A te afla în adevăr înseamnă să recunoşti şi să realizezi în însăşi carnea ta arhetipul ce îţi este anterior şi este etalon al întregii existenţe.
Procesul paideic parcurge mai multe etape. Cred că, întotdeauna, prima etapă este atragerea, seducerea învăţăcelului. Este necesar ca adevărul să fie seducător, să se arate ca disponibil să iubească şi să fie iubit; de asemenea, este necesară garanţia că această iubire este fertilă (chiar infinit fertilă), că nu este aducătoare de uscăciune, plictis şi moarte. Tocmai de aceea cred că mesajul iniţial al profesorului către învăţăceii săi (întărit, uneori, şi pe parcursul etapelor ulterioare) trebuie să fie următorul:
Dacă te opreşti pur şi simplu şi te uiţi în profunzimile persoanei tale... şi eşti capabil să dai la o parte toate restricţiile şi regulile ce te ţin blocat... afli că eşti liber să-ţi priveşti propriile dorinţe cu ochii limpezi, netulburaţi de fricile altora. Te poţi uita în adânc şi să vezi acel loc special unde păstrezi toate secretele. Acolo se află tot ceea ce îţi doreşti. Îţi poţi vedea dorinţele şi în acel moment – când îţi priveşti dorinţele cele mai profunde – vei şti că ceea ce îţi doreşti se află acolo şi aşteaptă să le urmezi şi să devii autentic. Iar când îţi vezi dorinţele clar – poate pentru prima dată – bucuria şi entuziasmul te copleşesc. Bucuria certitudinii că eşti capabil să-ţi împlineşti cele mai tainice aspiraţii o vrei împărtăşită altora şi cauţi persoane care să te înţeleagă. Când permiţi sentimentelor şi dorinţelor tale să conducă şi să adauge farmec acţiunilor tale... îţi poţi privi propriile dorinţe cu ochii limpezi, netulburaţi de fricile altora... acum ştii care sunt într-adevăr dorinţele tale... şi ştii că aceasta este calea pe care vei merge de acum.
Este datoria profesorului să ajute la identificarea acestor dorinţe şi să ghideze pe cale. Este responsabilitatea profesorului să nu distrugă acele dorinţe şi să nu le contamineze, ci să le orienteze. Pericolul distrugerii există permanent, iar pagubele vor exista întotdeauna. Ele sunt definitive. De aceea, a fi profesor înseamnă, printre altele, a avea permanent în nări miros de pucioasă iar în urechi cântec de heruvimi.