Spre o teologie a sărbătorii creştineOvidiu Badea 04.10.2016

„Întâlnirea din prezent dă întregul rost al sărbătorii”.

În excelentul său studiu despre relatările Evangheliilor cu privire la începuturile pământeşti ale lui Iisus[1], precum şi în rezumatul său mai scurt al aceluiaşi material[2], Raymond Brown demonstrează că scopul Naraţiunilor Copilăriei nu este biografic; ele nu încearcă să ofere o istorie a originilor pământeşti ale lui Iisus. Mai degrabă, ele prezintă un mesaj, acela al întregii Evanghelii, în miniatură: anunţarea Veştii Bune, acceptarea acesteia de către discipoli şi respingerea de cea mai mare parte a Israelului, extinderea sa în lumea păgână. Nu este povestea copilului Iisus în Betleem, ci semnificaţia lui Hristos pentru omenire în epoca Bisericii post-Cincizecime este cea care se află în spatele naraţiunilor.

Momentul ritual este o sinteză a trecutului, a prezentului şi a viitorului, aşa cum numai în „timpul lui Dumnezeu” este posibil.

În ce timp ne aflăm?

Cred că poate fi aplicată o hermeneutică asemănătoare sărbătorilor calendarului creştin ca mijloc de a descoperi sensul său teologic, şi prin urmare scopul său liturgic şi pastoral, rezolvând în acelaşi timp numeroasele antinomii ce apar în orice discuţie despre anul bisericesc: eshatologie vs. istorie, ciclu duminical vs. anual, kairos vs. chronos. Nu vreau să sugerez că aceste tensiuni nu sunt reale. Dar cred că ele au apărut, în germene cel puţin, nu în Ierusalimul secolului al IV-lea aşa cum se aude în mod obişnuit, ci în timpurile Noului Testament. Şi cred că Noul Testament însuşi ne oferă elementele unei teologii echilibrate care poate conduce la rezolvarea lor. Aceasta ne aduce la reflecţiile noastre.

Întrebarea fundamentală la orice nivel – istoric, teologic, pastoral – este problema sensului: ce facem atunci când celebrăm o sărbătoare creştină? Deoarece problema oricărei sărbători înrădăcinate nu în mit, ci în istoria sacră, este problema timpului şi a evenimentului, adică relaţia dintre evenimentul trecut irepetabil şi celebrarea din prezent. A fost vărsată multă cerneală în încercarea de a scoate la iveală o filosofie semitică specială a timpului aflată la rădăcina întregii chestiuni. Acest lucru nu a fost foarte fructuos. Studii recente ale semanticii ebraice şi greceşti şi ale materialului relevant din Vechiul Testament au concluzionat că nu există temeiuri ferme pentru postularea unui sens special al timpului în gândirea ebraică, şi că nimic din afirmaţiile Noului Testament despre timp şi eternitate nu oferă o bază potrivită pentru concept creştin distinct de timp[3].

O provocare pentru fiecare generaţie

Ce este adevărat, totuşi, este [1] că Biblia prezintă o teleologie istorică, un sentiment puternic al secvenţei evenimentelor istorice ca mişcare orientată spre un scop, [2] că foloseşte această secvenţă ca mediu al prezentării poveştii unei întâlniri cu Dumnezeu[4], [3] că prezintă celebrările cultice comemorative de mai târziu ale acestei întâlniri ca un mijloc de a depăşi separarea în timp şi spaţiu de evenimentul salvator propriu-zis[5]. Salvarea manifestată în trecut trăieşte acum ca o forţă activă în vieţile noastre dacă o întâlnim din nou şi îi răspundem cu credinţă, şi nu putem face acest lucru dacă nu ne-o amintim. În Vechiul Testament, memorialul cultic este una dintre modalităţile în care Israel îşi amintea, făcând prezente evenimentele salvatoare din trecut ca mijloc de a întâlni în fiecare generaţie lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu.

Întâlnirea din prezent este întregul rost. În memorial nu facem o călătorie mitică în trecut, nici nu tragem trecutul în prezent repetând evenimentul primordial în drama mitică[6]. Pentru că evenimentele cu care avem de a face nu sunt mituri, ci istorie. Ca atare, ele sunt ephapax, o dată pentru totdeauna. A fost un singur exod din Egipt şi o singură Înviere a lui Hristos, şi nu putem nici să le repetăm, nici să ne întoarcem la ele. Dar aceasta nu înseamnă a spune că ele sunt moarte, statice, trecute şi rezolvate. Ele au creat şi au manifestat şi rămân purtătoarele unei noi şi permanente calităţi a existenţei numită „mântuire”, iniţiind o dialectică permanentă de chemare şi răspuns între Dumnezeu şi poporul său. Evenimentele care au început şi au semnalat pentru prima dată această căutare divină a omenirii pot fi trecute, dar realitatea este mereu prezentă, deoarece promisiunile au fost făcute „ţie şi urmaşilor tăi pentru vecie.” (Fac. 13, 15). Liturghia prezintă această provocare fiecărei noi generaţii, ca şi ea să răspundă chemării cu credinţă şi cu dragoste.

Timpul lui Dumnezeu

Prin urmare, în comemorarea evenimentului din trecut nu ne întoarcem la el, nici nu îl recreăm în prezent. Evenimentul trecut este semnul eficace al activităţii eterne a lui Dumnezeu de mântuire, iar ca trecut este contingent. Cu toate acestea, realitatea pe care o iniţiază şi o semnifică nu este nici trecută, nici contingentă, ci prezentă mereu în Dumnezeu, şi prin credinţă nouă, în fiecare moment al vieţilor noastre. Iar dacă evenimentul trecut este atât cauză permanentă şi semn istoric contingent al mântuirii, memorialul ritual este semnul eficace din prezent al aceleeaşi realităţi eterne. Momentul ritual, prin urmare, este o sinteză a trecutului, a prezentului şi a viitorului, aşa cum este întotdeauna adevărat în „timpul lui Dumnezeu”. (va urma)

De același autor

• Tentaţia cafelei
• Școala românească
• Sssst! Puţină linişte, vă rog!