Sssst! Puţină linişte, vă rog! Ovidiu Badea 01.07.2016
Cunoașterea, frumusețea fizică, puterea, averea, mâncarea, băutura, plăcerea erotică etc. – dorim toate acestea pentru că, printre altele, ne fac să uităm de moarte, de vulnerabilitatea esențială ce ne caracterizează.
Atât de vulnerabili
Dar aceasta nu se dă dusă. Apare în momentele neașteptate de luciditate, când adevărul vine peste noi. Ea ne este revelată în momentele de melancolie, de depresie, de plictis, de angoasă și, uneori, în momentele de bucurie. Vulnerabilitatea noastră nu este o slăbiciune, așa cum nu este nici o simplă dispoziție tranzitorie.
Ea nu este nici alegere, ci este realitatea totdeauna prezentă în spatele tuturor acțiunilor și trăirilor noastre. Să fugi de vulnerabilitate înseamnă, pe de o parte, să fii naiv, iar pe de altă parte înseamnă să negi ceea ce este uman în noi. Să încerci să fii invulnerabil înseamnă să vrei să fii ceea ce nu se poate și, simultan, să închizi orice posibilitate de a înțelege suferința altora. Mai mult, să ne refuzăm vulnerabilitatea înseamnă să ne refuzăm ajutorul de care avem nevoie în fiecare moment de cotitură al existenței noastre și blocăm însuși nucleul dur al identității noastre.
Provocarea supremă
Deținerea temporară a puterii asupra evenimentelor și a contextelor în care ne aflăm - sentimentul invulnerabilității – este una dintre cele mai frumos construite iluzii umane, mai ales a vârstei tinere, dar un privilegiu ce trebuie abandonat odată cu aceeași vârstă a tinereții, cu boala, cu pierderea celor dragi, care nu se împărtășesc din puterile noastre; acestea din urmă ne părăsesc treptat pe măsură ce ne apropiem de ultima suflare.
Dar, dacă așa stau lucrurile, atunci provocarea supremă este să știm să ne trăim propria fragilitate, să știm să iubim fiind intimi cu propria dispariție, cu propria anihilare. Avem de ales între iubire, curaj, plenitudine și frică, lașitate, văicăreală – între a exista în mod deplin și a fi permanent doar la porțile vieții, dar neîndrăznind niciodată să intrăm, neîndrăznind niciodată să riscăm, fugind permanent de orice „zgârietură”.
Glasul veacului viitor
Cel care își trăiește propria vulnerabilitate devine tăcut. Este liniștea care rușinează orice înțelegere și ne omoară certitudinile; liniștea care ne conduce dincolo de ceea ce știm și acceptăm spre ceea ce este necunoscut, spre întrebarea esențială care ne pune viețile în pericol. Liniștea nu încheie scepticismul și nici nu-l începe, ci îl face irelevant. Ochii, urechile, mâinile și inima (re)dobândesc puterea de a se mira, de a iubi taina universală. În liniște, ceea ce este esențial vorbește liber despre sine, dar cere prețul important al propriei noastre dezarmări, natura noastră ultimă apărând încet pe măsură ce periferia ființei noastre se dezintegrează. Odată intrat în această liniște, nu mai poți ieși aceeași persoană. Iar ceea ce este etern încetează să fie mai important decât ceea ce este efemer, ceea ce este tare este egal cu ceea ce este fragil, iar prezența și umbra nu se mai exclud. Pe scurt: primăvară, vară, toamnă, iarnă…și iarăși primăvară…
Liniștea nu încheie scepticismul și nici nu-l începe, ci îl face irelevant. Ochii, urechile, mâinile și inima (re)dobândesc puterea de a se mira, de a iubi taina universală. În liniște, ceea ce este esențial vorbește liber despre sine.
Odată intrat în această liniște, nu mai poți ieși aceeași persoană. Iar ceea ce este etern încetează să fie mai important decât ceea ce este efemer, ceea ce este tare este egal cu ceea ce este fragil, iar prezența și umbra nu se mai exclud.